Deși romanii, strămoșii italienilor actuali, realizaseră cel mai mare imperiu al Antichității, statul italian modern rămăsese mult în urma puterilor europene precum Anglia, Franța, Spania, Portugalia sau Olanda în epoca colonială.

Iar această stare de fapt crea complexe de inferioritate și frustrare multor politicieni italieni ai vremii. Așa că în anul 1895 avea să izbucnească un război în toată regula între Italia și Etiopia. Rezultatul avea să fie unul cu adevărat surprinzător.

Când ai nevoie de un incident, îl provoci

Acel război în sine, n-a făcut decât să se transforme într-o umilire fără precedent a trupelor italiene. Căci toate triburile etiopiene au lăsat deoparte neînțelegerile și s-au unit în jurul împăratului (Ras, cum i se spune în mod tradițional aici) Menelic al doilea. Înfrâ

Italia și Etiopia, țară africană cunoscută pe atunci mai degrabă sub denumirea de Abisinia, nu și-au normalizat relațiile diplomatice până în aul 1928, când cele două state au semnat un tratat prin care se consfințeau granițele dintre Etiopia și colonia Somaliland deținută de Italia. Însă chiar în acel an, italienii au decis să-și construiască un avanpost militar chiar în Oaza Walwal, oază situată în teritoriul etiopian. Fortul cu pricina a fost definitivat în anul 1934, italienii încălcând astfel suveranitatea Etiopiei, deși conducerea acestei țări a făcut apel la tratatul de pace semnat de ambele părți. Însă italienii au ales să nu renunțe la planurile lor. Între zilele de 5-7 decembrie ale aceluiași an, din motive neelucidate complet nici în prezent, lângă acel fort au izbucnit o serie de schimburi de focuri între garnizoana compusă din mercenari somalezi aflați în solda italienilor și o unitate armată etiopiană. Conform părții italiene, etiopienii au fost cei care i-ar fi atacat primii pe somalezi cu tiruri de puști și mitraliere. Partea etiopiană, susținea la rândul ei că somalezii au fost cei care au stârnit lupta, fiind susținuți de două tancuri și trei avioane. La finele conflictelor, circa 107 etiopieni și 50 de somalezi și italieni și-au pierdut viețile. La scurt timp de la derularea faptelor, conflictul a atras atenția opiniei publice internaționale. Relațiile și așa fragile și tensionate dintre cele două țări au explodat iar războiul a devenit iminent. Dictatorul Benito Mussolini, care era pe atunci la conducerea statului italian, și-a văzut trezite ambițiile coloniale, declarând deschis și în stilul său inimitabil că dorește refacerea Imperiului Roman sub conducerea sa, iar acest fapt trebuia să înceapă cu cucerirea „primitivilor inferiori din Africa”. Incidentul, asemenea celui de la Mukden, în urma căruia Japonia a invadat China, a demonstrat încă o dată că Liga Națiunilor era o organizație de hârtie, incapabilă să aibă putere chiar și în plan diplomatic.

Vocea armelor

Etapa care avea să deschidă conflictul armat, în sine, a fost Ofensiva De Bono din octombrie 1935, denumită astfel după generalul italian Emilio De Bono, care a pornit invazia Etiopiei din Eritreea, provincie care asemenea Somaliei, era pe atunci o colonie italiană. Ofensiva De Bono avea să stabilească și Frontul de Nord al confruntărilor. Atacul italienilor a început fără ca în prealabil aceștia să trimită o declarație de război, sfidând astfel atât statul etiopian cât și Codul Internațional de Război. Forța de atac condusă de Generalul Emilio era compusă dintr-un număr de 125.000 de soldați italieni și eritreeni, pe când Împăratul Etiopiei, celebrul Haile Selassie Întâiul dispunea de mai puțin de 15.000 de soldați profesioniști. Italienii doreau să cucerească rapid și fără pierderi Etiopia, așa că în același timp aceștia au deschis un nou front în partea de sud a țării, front prin care trupele italiene aliate cu somalezii au pornit atacul spre capitala Addis Abeba. Liga Națiunilor a condamnat atacul, numind Italia „stat agresor”, dar cum această organizație precursoare a O.N.U. nu avea nici armată și nici autoritate politică sau diplomatică, Mussolini nu s-a sinchisit deloc de protestele pe hârtie ale acesteia. Însă atacul lui De Bono avea să se sfârșească sub forma câtorva hărțuieli cu etiopienii, dar fără o bătălie decisivă, odată ce italienii mărșăluiau încet prin ostilul deșert etiopian, fără drumuri pavate sau surse de apă. Pe de altă parte, etiopienii își puseseră la punct propria lor strategie de luptă. Ceea ce avea să fie denumit ulterior de către istorici, „Ofensiva de Crăciun” , și-a îndeplinit obiectivele ținând deoparte în nord, trupele italiene care vroiau să ajungă în centrul țării. Tactica a avut succes, și în ciuda inferiorității numerice și materiale, etiopienii au învins aripa stângă a trupelor italiene ajungând chiar să invadeze Eritreea. Odată ajunse în acest punct, forțele armate etiopiene adunaseră peste 200.000 de luptători, majoritatea acestora provenind din populația locală oripilată de raidurile și excesele italienilor. Terenul aspru și cele câteva tactici de luptă care și-au dovedit eficiența de-a lungul vremii, leau demonstrat italienilor că etiopienii nu erau deloc atât de primitivi și incapabili cum crezuseră aceștia inițial despre ei. Mai mult decât atât, trupele lui Haile Selassie au obținut chiar o victorie majoră zdrobind o întreagă divizie italiană surprinsă în Trecătoarea Dembeguina din nordul țării. Comandantul italian al acestei divizii, Maiorul Criniti, comanda un efectiv de 1.000 de soldați eritreeni susținuți de tancuri de tip L3. Când etiopienii au atacat, divizia italiană a încercat să se refugieze pe poziții în interiorul trecătorii respective, numai că acolo o aștepta o ambuscadă provocată de peste 2.000 de etiopieni care erau deja ascunși acolo. Divizia lui Criniti s-a văzut deci, înconjurată și atacată din toate părțile. În primul val de ataca, doi dintre ofițerii lui Criniti au fost uciși, iar el a fost rănit. Maiorul italian nu și-a putut folosi nici tancurile din dotare deoarece acestea nu puteau fi manevrate pe terenul accidentat. Etiopienii au măcelărit infanteria apoi au năvălit asupra tancurilor imobilizate și au ucis și echipajele acestora. Forțele italiene au organizat o încercare de salvare a trupelor maiorului Crinti, dar au căzut la rândul lor într-o ambuscadă a etiopienilor care apoi au ocupat înălțimile și au prăvălit de acolo bolovani uriași pentru a bloca tancurile din coloana de salvare, pe care apoi le-au incendiat. Între timp, maiorul Criniti a reușit să facă o breșă în rândul atacatorilor, ordonând oamenilor săi să-și pună baionetele la arme și să atace. Deși jumătate din oamenii săi fuseseră uciși, restul italienilor prinși în trecătoare au reușit să rupă încercuirea etiopienilor. Însă bătălia fusese pierdută. Etiopienii au declarat că uciseseră peste 3.000 de eritreeni și italieni.

Uriașa notă de plată la adresa Italiei

Însă după acest moment glorios al eforturilor de apărare ale etiopienilor, puterea lui Selassie a început să se clatine. Italienii au priceput rapid că ocuparea țării nu avea să fie una ușoară, căci eritreenii și somalezii din subordinea lor nu mai erau la fel de dornici de a se lupta cu etiopienii care deja intraseră într-un război de gherilă. Toți eritreeni și somalezii căzuți prizonieri erau castrați e etiopieni care nu se sfiau să folosească nici gloanțe explozive în atacurile asupra trupelor italiene. Mai grav decât moralul scăzut al mercenarilor aduși din coloniile africane, era faptul că avantajul tehnologic militar se pierdea pe terenurile aspre și accidentate ale Etiopiei. În consecință, italienii au decis să folosească la maximum bombardamentele aeriene, gazul muștar și tirurile susținute ale artileriei grele pentru a-l forța pe Împăratul Haile Selassie să capituleze. Liga Națiunilor a condamnat din nou folosirea armelor chimice, dar Mussolini a insistat că trupele sale au folosit doar un amestec diluat de gaz muștar destinat mai degrabă doar pentru scoaterea momentană din luptă a adversarilor, în loc de uciderea lor. Evident, Mussolini mințea. Mai mult de 100.000 de etiopieni soldați și civili, de asemenea au murit în urma bombardamentelor cu gaz muștar, iar în cele din urmă slab echipata Armată a Etiopiei rămasă fără arme de foc s-a văzut nevoită să lupte cu sulițe și săbii, fapt ce a dus la înfrângerea acesteia. Împăratul Selassie s-a văzut nevoit să fugă în Anglia, în timp ce capitala Addis Abeba a căzut în anarhie când localnicii furioși au distrus toate magazinele și proprietățile deținute de europeni. Italienilor nu le-a păsat prea mult, căci mărșăluiau victorioși prin capitală, iar în data de 1 iunie 1936 au anexat în mod oficial Etiopia. Chipurile asta însemna și încheierea războiului, deși etiopienii nu s-au considerat învinși și nu s-au predat niciodată continuând războiul de gherilă.

Asta nu părea să-l impresioneze prea mult pe Mussolini care în stilul său caracteristic a dat istoriei următoarele cuvinte:

„În timpul istoriei noastre de peste 3 milenii, Italia a cunoscut multe momente solemne și memorabile - iar acesta este de netăgăduit, unul dintre cele mai importante momente. Popor italian, popoare ale lumii! Pacea a fost reinstaurată! În cele din urmă, Italia are propriul său imperiu. Poporul italian și-a creat un imperiul prin sângele său care va fertiliza munca și eforturile sale. Poporul italian își va apăra cu arma în mână imperiul! O să fii și tu vrednic de asta?”.

Dincolo de demagogia, ticăloșia și grandomania inconfundabilă a personajului Mussolini, etiopienii de rând își continuau lupta. Încet, dar sigur, acest popor milenar al Africii, își recucerea țara. Așa că în urma Tratatului de Pace de la Paris din anul 1947 semnat între Puterile Aliate și Italia Republicană, cea din urmă recunoștea independența Etiopiei și accepta să-i plătească acestei țări o despăgubire de război în valoare de 25 milioane de dolari. Etiopia devenea liberă iar Împăratul Selassie își redobândea tronul. Numai că Etiopia a prezentat o notă de plată pentru Italia pe care figura suma de 184.746.923 lire sterline pentru pagubele suferite în timpul ocupației italiene. Acestea includeau distrugerea a peste 2.000 de biserici, 535.000 locuințe, măcelărirea și furtul a 5 milioane de vite, 7 milioane de oi și capre, un milion de cai și măgari și peste 700.000 de cămile.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)