Despre cum am încercat s-o cînt pe Codruța Kovesi și n-am reușit. România lui Cristoiu

Despre cum am încercat s-o cînt pe Codruța Kovesi și n-am reușit. România lui Cristoiu

Întrebarea numărul unu a momentului, cea care domină talk showurile, hrănește intervențiile publice ale Opoziției și îmboldește pe TeFeLiști să strige Noi zbierăm, nu gîndim! Se referă la Codruța Kovesi? Va fi ea sau nu revocată de Klaus Iohannis?

Cine n-ar ști că de la prăbușirea regimului Nicolae Ceaușescu au trecut aproape trei decenii, că România e membră UE și NATO, că absurditățile comuniste sînt teoretic demult o amintire de arhive, ar rămîne descumpănit luînd seamă la ce se întîmplă în prezent la noi.

O persoană, o ființă omenească, supusă, ca toate ființele omenești fiziologiei, o ființă de păr, sînge și sudoare, a fost transformată printr-una dintre cele mai bine plătite Operațiuni de PR din Istoria României în stîlpul de susținere a națiunii, în persoana de a cărei păstrare în funcție depind independența și suveranitatea țării, verdele copacilor, susurul vîntului, virginitatea fecioarelor și ispășirea noastră de toate păcatele. Cultul personalității Codruței Kovesi, în cadrul căruia șefa DNA a fost cîntată cum nici Elena din Troia n-a fost, ba chiar nici Fecioara Maria, drept Slujirea, Nefertititi, Neprețuita, va rămîne – indiferent că președintele o va revoca sau nu – drept dovada zdrobitoare că mentalitățile comuniste pot reînvia în orice clipă, așa cum pot reînvia Ana Pauker, Stalin și Nicolae Ceaușescu.

Știu din Istorie ce înseamnă o valoarea pentru națiune. Știu ce a însemnat Regina Maria, Ana Ipătescu, Ecaterina Teodoroiu, Mihai Eminescu, Marta Bibescu.

De aceea n-am înțeles niciodată de ce trebuia înainte de 1989 s-o elogiem pe Elena Ceaușescu. La vremea respectivă, mi s-a comandat, pe linie de Comitet de partid Presă și Edituri, să scriu și să semnez un articol despre Elena Ceaușescu în Presa noastră, în publicația de specialitate a Uniunii Ziariștilor. În cazul lui Nicolae Ceaușescu nenorocirea nu consta în îndemnul de a scrie un articol elogios despre el. Erau în destinul lui Nicolae Ceaușescu după 1965 multe momente care puteau alimenta în chip cinstit un elogiu. Nenorocirea era nevoia de a sări peste cal (proiectînd mitic un om viu) și de face zilnic exercițiul elogiului. În cazul Elenei Ceaușescu, nenorocirea era de proporții astronomice. Ce dracu să găsești drept argument în viața și activitatea Elenei Ceaușescu? Faptul că era nevasta Conducătorului? Putea fi elogiată cel mult de Nicolae Ceaușescu, singurul în stare, oficial, să cunoască prestația la pat a nevestei. Faptul că era conducătoarea unui institut? Doar cei care lucrau cu ea puteau spune dacă era bună sau rea.

În rest, oricît te-ai fi străduit, punînd la lucru întreaga cultură și inteligență, nu găseai argumente pentru Cultul personalității. Elena Ceaușescu n-avusese nici măcar o tinerețe revoluționară ca Nicolae Ceaușescu. Nu făcuse închisoare. Comunist înrăit să fi fost și tot n-ai fi putut scrie despre ea ca despre un model de spirit revoluționar. Puteau fi argumente pentru Cultul Personalității în femeia Elena Ceaușescu. Elena Ceaușescu nu era însă feminitatea întruchipată, nu sedusese ca Marta Bibescu jumătate din partea masculină a nomenclaturii interbelice europene. Nu se putea lăuda nici măcar cu o aventură publică, nici măcar cu un divorț. Elena din Troia nu se știe să fi făcut vreo ispravă. A rămas însă în istorie ca femeia care a declanșat un război care l-a făcut celebru pe Homer. Elena Ceaușescu n-a stîrnit nici un război. Așa cum am mai scris, am scos-o la vopsea cu articolul, ocupînd trei sferturi din el cu considerații despre rolul femeii în socialism. Era ca și cum aș scrie acum un articol despre Viorica Dăncilă pentru a lăuda egalitatea democratică dintre sexe în România de azi.

Zilele trecute m-am gîndit ce-aș scrie eu despre Codruța Kovesi, dacă aș primi ordin de la Sergenții majori mesianici să-i ard un elogiu într-una din publicațiile Diviziei Presă.

Ipostaza nu era deloc simplă, dacă ne gîndim că m-am preocupat întodeauna de argumentarea aserțiunilor mele, față de scrisul cu adjective avînd o adevărată oroare.

Ca și în cazul Elenei Ceaușescu n-am găsit nici un argument cît de cît credibil pentru a-i înălța un elogiu în scris. Un articol echilibrat, despre bilanțul activității sale ca șef al Parchetului general și ca șef al DNA mai nou, s-ar putea scrie.

Codruța Kovesi a fost parașutată de Traian Băsescu în fruntea Parchetului general pe motivul – recunoscut de fostul președinte – că era femeie tînără, că era înaltă, că jucase baschet și că era din provincie, în 2006.

Între 2006 și 2012 a fost șefa Parchetului general. Numirea ei într-un nou mandat a fost făcută de Traian Băsescu în disprețul punctului de vedere al CSM. Oricît te-ai strădui nu vei găsi nimic deosebit în activitatea de procuror șef al Parchetului general. În afara unor servicii făcute CIA prin negarea existenței pe teritoriul nostru a unor închisori CIA, Codruța Kovesi n-a făcut nimic ieșit din comun. Nici un mare dosar n-a fost soluționat de Parchetul condus de ea. Ba mai mult, într-o înțelegere cu PSD, a mușamalizat dosarul Ion Iliescu în materie de teroriști. În anii în care a fost procuror general, Codruța Kovesi a fost ceea ce se cheamă o tipă de comitet. S-a dat în stambă pe la toate chermezele organizate de Sebastian Ghiță în numele SRI. Și-a luat doctoratul cu o teză acuzată ulterior de plagiat. A fost o apropiată a PSD.

În 2012, rămasă fără servici, a fost trimisă la Bruxelles de Victor Ponta. A ajuns șefa DNA în urma unei negustorii despre care memoriile implicaților, deja publicate, schițează o operațiune în care Caragiale e pus împreună cu Gogol în ciorba unei telenovele turcești. Mesagera lui Traian Băsescu – Elena Udrea – merge la biroul lui Victor Ponta cu broboadă de islamistă, ca să nu fie recunoscută de vecinii premierului, fiecare parte își impune protejatul, pentru Codruța Kovesi se dă de ceasul morții să fie șefa DNA, Florian Coldea, partea masculină a Binomului.

Mulți au denunțat abuzurile Codruței Kovesi în fruntea DNA, comise sub semnul unui paukerism de ultimă oră, în care s-a amestecat stalinismul cu complexele intime. Să admitem, după cum zic TeFeLiștii, că abuzurile sînt o născocire a penalilor. Există vreun temei să scriu în termeni de Cultul personalității despre Codruța Kovesi? Oricît m-am străduit, în afară de clișeele de zahăr ars ale celor interesați, n-am putut găsi nimic de scris. Spre deosebire de șefii antimafia din Italia, Codruța Kovesi n-a făcut anchete proprii ca procuror al DNA. Dacă există dosare de succes, acestea sînt rodul exclusiv al procurorilor din subordine. Nici la invocarea unor pericole n-am putut apela. Deși i se atribuie lupta anticorupție de proporțiile luptei antiMafia din Italia, Codruța Kovesi n-a fost o clipă în pericol, precum procurorii antiMafia. Mai mult n-a fost victima unor campanii de presă menite a-i distruge imaginea. A fost una dintre cele mai mari profitoare ale unui PR intern și internațional promovat din fonduri obscure, despre care vom afla numai după ce pleacă de la DNA.

N-a scris nici o carte despre anchetarea corupției, n-a avut nici o idee în materie de proceduri penale, într-un cuvînt, cu excepția tezei de doctorat, un plagiat răsunător, Codruța Kovesi n-a produs nimic intelectual în materie de investigare a corupției. În aceste condiții, dacă ar trebui să scriu despre Codruța Kovesi, la ordin, ca în cazul Elenei Ceaușescu, îmi dau seama c-aş fi la mare strîmtoare.

 Noroc că nu sîntem obligați, noi, ăștia care scriem, să-i ardem osanale Codruței Kovesi.

Deocamdată.