Încă din campania electorală, Trump a dorit o relație strânsă cu Putin. La 18 luni de la instalarea sa la Casa Albă, aceasta e pe care să se realizeze.

O analiză excepțională a lui M. K. Bhadrakumar în Asia Times.

Dacă administrația Trump ar fi anunțat cu câteva luni în urmă că discută cu Kremlinul pentru organizarea unei întâlniri la vârf a celor doi președinți, în Statele Unite s-ar fi declanșat infernul. Însă acum acest lucru nu s-a petrecut.

Într-adevăr, a fost un calm straniu la Washington înainte și după anunțul că Trump și Putin se vor întâlni pe 16 iulie în Finlanda.

Cum se explică asta? Mai întâi, teoria unei complicități cu Rusia pare să-și fi pierdut entuziasmul. Procurorul special Robert Mueller poate căuta infracțiuni în viața publică americană (unde nu este penurie), însă nu a fost în măsură să dovedească faptul că a existat cu adevărat o complicitate a lui Trump cu Moscova.

O cercetare a Pew Research Center din 20 iunie a arătat că numai 28% dintre americani rămân „foarte încrezători” în ceea ce privește corectitudinea anchetei lui Mueller.

Pew a recunoscut: „Republicanii și Democrații oferă evaluări radical diferite în ceea ce privește modul în care Mueller conduce ancheta și al capacității lui Trump de a-i face față, iar aceste diferențe partizane se extind și asupra importanței anchetei înseși”.

Acest lucru explică în parte de ce cascada de critici care ar fi putut să se audă în legătură cu planul lui Trump de a se întâlni cu Putin nu s-a concretizat.

În mod fundamental, Trump a reușit un succes remarcabil întărindu-și poziția politică printre membrii propriului partid politic. Așa cum scria de curând Susan Gkasser în New Yorker „Din ce în ce mai puțini republicani sunt dispuși să aibă dispute cu Trump, chiar și atunci când președintele se opune opiniilor lor profunde”.

Recenta lamentație a lui John Boehner, fostul președinte republican al Camerei Reprezentanților – „Nu mai există un partid Republican, există un partid Trump” – este poate o exagerare.

Însă, așa cum scrie Glasser: „Realitatea politică este pur și simplu următoarea: președintele Trump este prea popular în rândurile bazei republicane pentru a-l contesta, chiar și atunci când pune capăt unor politici pe care Reagan le-a îmbrățișat timp de decenii”.

Așadar, când Trump a continuat să pregătească o întâlnire cu Putin (pe care a dorit-o dintotdeauna), a existat un aer de resemnare legat de acest subiect.

Evident, întâlnirea unu la unu, dramatică și spectaculoasă, a lui Trump și Kim Jong Un la Singapore, a rescris istoria diplomației contemporane. Și a rescris-o Trump de unul singur, în timp ce la el acasă nimeni nu era sigur măcar dacă această întâlnire trebuie să aibă loc.

Desigur, cu Rusia este o cu totul altă poveste. Însă Arta Negocierii este aceeași și de ce Trump și-ar abandona viziunea din campania electorală privind legături mai strânse cu președintele rus, fără măcar să încerce? Rusofobii ar putea oferi cu greu un răspuns la această întrebare.

Este deci un fapt împlinit că pentru președintele american, care a adoptat diplomația personală cu adversarii Americii ca pe o marcă distinctă a politicii sale externe, întâlnirea cu Putin este pasul următor perfect.

Cât efort a depus Trump în acest sens? Adevărul este că e un politician impenetrabil. Totuși nu poate fi o simplă coincidență că, exact înainte de a pleca spre summit-ul G7 din Canada, el s-a gândit la ceea ce era de negândit: revenirea Rusiei în Grup.

Ideea sa, aparent întâmplătoare, se leagă cu măsurile lui Trump de a abandona Parteneriatul Transpacific, fundamentul esențial al stategiei „Pivot spre Asia” al lui Barack Obama (în afara căreia o strategie de control asupra Chinei ar fi neserioasă).

Trăsătura comună este că Arta Negocierii a lui Trump înseamnă punerea accentului pe interesele Americii în loc de combaterea intereselor sau a preocupărilor legitime ale adversarilor – fie că e vorba de Coreea de Nord sau de Rusia.

Bineînțeles, dacă apare un conflict jenant, atunci este nevoie de un acord, iar Trump crede în capacitatea sa de a-l negocia.

Așadar, Trump a marcat un punct în fața strategiei Occidentului de a izola Rusia, aruncând petarda G7.

În paralel, a început pregătirea unui summit între Tump și Putin. Evident, sunt atâtea falii în relația globală, încât până la summit pot interveni multe piedici.

Anunțul care confirmă întâlnirea de la jumătatea lui iulie a venit pe 28 iunie. Ea va avea loc după ce Trump va participa la summit-ul NATO de la Bruxelles din 11 și 12 iulie, iar Putin la ceremonia de închidere a Cupei Mondiale la Fotbal.

Un semn prevestitor că summit-ul Trump – Putin va avea loc a fost știrea că un grup de trei senatori republicani – John Neely Kennedy, John Hoeven și Richard Shelby – vor merge în Rusia la începutul lui iulie, într-un fel de misiune de recunoaștere.

O decizie istorică: Moscova a acceptat să discute cu „șoimii” americani. Iar administrația Trump a sprijinit această vizită.

Trump a făcut față rezistenței aliaților europeni, care se tem că vor fi excluși de la masa deciziilor de o eventuală apropiere ruso-americană. Iar rezistența europeană se coalizează cu rezistența din America.

Totuși, atu-ul strategic al lui Trump este că ajuns la o cotă e popularitate record pentru el, de 45%, este în cea mai puternică poziție posibilă astăzi astfel că își permite să acționeze așa cum își dorește.