La finalul unui volum pe care l-a vrut un fel de opera magna (de aceea l-a și intitulat, pretențios și vast-sistemic ”Explicarea omului”), la care a lucrat în vremea războiului al doilea mondial și care a apărut în 1946, Mihai Ralea depune un efort intelectual considerabil pentru a argumenta o teză care mi se pare extrem de importantă astăzi: ”noblețea nu este același lucru cu aristocrația, dimpotrivă”.

Sigur, Ralea a fost unul dintre puținii marxiști inteligenți ai epocii sale, așa că șarja anti-aristocratică poate fi ușor trecută în contul luptei ideologice și poate fi, în consecință, ignorată. Dar opiniile sale despre noblețe, nu. Să zăbovim puțin asupra lor sau, măcar, asupra celor ce mai pot rămîne din teoria lui Ralea după ce îndepărtăm învelișul ”revoluționar” care îl cuprinde adesea, mai ales în acea epocă. La începutul raționamentului său, Ralea examinează două teze despre noblețe. Prima, nietzscheeană, consideră noblețea ca pe o excelență biologică. După Nietzsche, nobil este omul puternic și natural, sănătos, aspru, nemilos, omul plasat ”dincolo de bine și de rău”: eroul miturilor germanice. A doua, a lui Nicolai Hartmann, care consideră că noblețea nu este o valoare în sine, ci forma excepțional de înaltă a altei/altor valori. Critica pe care Ralea o face acestor două concepții este convingătoare nu doar pentru că e coerentă și bine articulată, ci și pentru că e scrisă cu cert talent în vervă.

Dintre toate determinările epistemologice ale profilului său de mare cărturar, cea mai influentă a fost, fără îndoială, cea de sociolog. Pentru Ralea, societatea este nu doar cel mai important, ci singurul mare vector care fasonează personalitatea umană, societatea este cea care produce tot – nimic din ceea ce e omenesc nu există fără societate sau complet rupt de ea. Probabil de aici și predispoziția lui spre marxism. Ralea, însă, e mult mai inteligent decît marxiștii de toată mîna și înțelege că societatea este un corp cu mult mai complex decît o sumă de clase sociale a căror poziție în raport cu mijloacele de producție definește și explică orice. Acesta este marxismul pentru troglodiți – Ralea nu putea fi un asemenea marxist. Prin urmare, analizele sale în general, și cea a nobleței în cazul nostru, sînt plurivalente și sofisticate. Noblețea, zice Ralea, echivalează cu generozitatea pură, fără scop, unilaterală, neprovocată și lipsită cu totul de temei tactic. Dacă ar fi avut vînă creștină, Ralea ar fi echivalat perfect noblețea cu caritatea. De aici, Ralea examinează precondiția nobleței: un prea-plin, o supra-abundență.

Sigur, totul trebuie înțeles în sens metaforic, cam cum am citi un text filozofic în care fiecare cuvînt își descarcă polisemiile dintr-odată. Astfel, și săraci pot fi nobili, dar numai în măsura în care consideră să sărăcia lor le este, de fapt, prea mult. Noblețea nu e sacrificiu, nu este ”îmi dau viața mea pentru tine” – acela e eroism, aliat al nobleței, dar nu chiar noblețe. Mai departe, noblețea este a visătorilor, a ”distraților”, a celor care stau prost cu pragmatismul. Pragmaticul investește atent abundența, surplusul – idealistul își permite să fie nobil. Nu în ultimul rînd, noblețea poate aparține și oamenilor slabi – nu este deloc, cum credea Nietzsche, apanajul exclusiv al celor puternici.

Înarmat cu aceste reflecții, caut noblețe în jurul meu. Nu prea găsesc. Pînă acum credeam că dintre toate calitățile, inteligența lipsește cel mai mult. Dar nu e așa – penuria de noblețe este absolută. Am cîteva cunoștințe care pretind ”sînge albastru”. Vorba unui amic, dacă ar fi să iei de bune pretențiile de prinți, prințese, boieri și boieroaice din sectorul 1, istoria României ar fi expandată cu cel puțin încă pe-atîta boierime pe cît a avut. Confuzia aristocrație – noblețe (favorizată și de vocabular, căci echivalentul românesc pentru aristocrație este nobilime) ne duce pe un drum, neîndoilenic, greșit. Nu știu dacă Ralea are dreptate cînd adaugă ”dimpotrivă” la teza lui că aristocrația nu e același lucru cu noblețea. Adică, spune marxistul român Mihai Ralea în 1946, noblețea nu e de găsit la aristocrați tocmai pentru că aparțin acestei ”clase sociale”. Acesta este un tip de derapaj neplăcut cititorului de azi – fără el, teza lui Ralea e perfectă și utilă, cu acest ”dimpotrivă”, e propagandă.

Altfel, cartea lui Ralea nu e rea deloc. Poate fi citită și azi cu plăcere, dacă ești avertizat și știi să nu te lași dus de alunecările ideologice, ci să te lași fermecat doar de argumentul intelectual. „Explicarea omului”, de altfel, a plăcut atît de mult lui Eugen Ionescu (care îl admira pe Ralea), încît a tradus-o imediat în franțuzește – așa a apărut, în 1949, ediția franțuzească a acestei cărți. Fără să fie neapărat vreo legătură – sau, poate, este, dar nu o identific eu – după ”Explicarea omului”, îmi cade în mînă un volumaș scos de Societatea Română de Radiodifuziune în 2005, în care sînt grupate, sub titlul ”Cultura în criză”, 25 de conferințe pe care Ralea le-a susținut la Radio pe parcursul deceniului al treilea al secolului trecut (prima în 1932, ultima în 1940). Atașat volumului, firește, există și un cd cu înregistrarea acestor conferințe.

Am zis ”volumaș” pentru că textul propriu-zis al conferințelor este cuprins în mai puțin de 100 de pagini. Altfel, dacă mă iau după valoarea conținutului, ”Cultura în criză” mi se pare o adevărată carte de eseuri. O recomand entuziast, subliind calitățile care o pot face best-seller în ziua de azi: brevitatea și inteligența. În 2018, mi se pare că esențială pentru succes este capacitatea de a dovedi că ești inteligent în 2 minute. Pe de o parte, nimeni nu mai are timp să stea să descopere, să caute îndelung, să aibă răbdare. Pe de altă parte, nevoia de inteligență este tot mai mare, într-o lume care se comportă tot mai idiot. Conferințele de la Radio ale lui Mihai Ralea sînt, în acest sens, un model. Deși ținute acum aproape un secol, cînd lumea românească era radical altfel, ele sînt proaspete și actuale de parcă ar fi ținute ieri. Și dacă tot am pornit recomandarea mea cu un discurs în termenii ”ieri – azi”, o importantă provocare la adresa lumii de azi mi se pare a veni din acest crîmpei de conferință: ”Cărturarii secolului al XVIII-lea, în Franța, ori de cîte ori voiau să semnaleze vreo bizarerie în alcătuirea moravurilor timpului, utilizau afabulația persanului, a bunului și naivului persan sosit în Europa cu ochi proaspeți și nepervertiți, mărturisindu-și apoi surprinderea sau indignarea față de ceea ce vedea în Apus. Dacă acest bun persan ar mai fi trăit și în secolul al XX-lea și ar fi sosit în Europa înainte de război, ar fi cules ca următoarele impresii:....” Și, mai departe, Ralea continuă cu ce crede el că ar fi văzut un asemenea persan în zorii secolului trecut.

Nouă, astăzi, un asemenea experiment ne-ar fi imposibil. La o sută de ani după Ralea și trei veacuri după Montesquieu, jocul de-a persanul este imposibil nu doar pentru ca un asemenea persan nu mai există (probabil că și pe vremea lui Ralea rămăseseră foarte puțini), ci mai ales pentru că ne este imposibil să ne imaginăm lumea noastră văzută printr-un asemenea ochi. Sîntem atît de ideologizați, de încărcați de prejudecăți, de nervi și intoleranțe, de manii și de fobii, încît nu mai avem nici o șansă să recuperăm perspectiva ochiului inocent asupra lumii noastre. Nu ne mai putem uimi în fața realității pe care o trăim într-o încordare care ne consumă viețile. Nu ne mai putem mira - putem numai să ne revoltăm ori să aplaudăm, altceva nu mai știm. Nu mai putem trăi pînă la capăt nici măcar fundamentalul sentiment al curiozității, pentru că imediat îl acoperă certitudinile noastre. Vrem să știm atît de repede ceea ce nu știm, încît sufocăm curiozitatea. Natural, spontană e curiozitatea, dar, pentru noi, spontan e răspunsul sigur.

Poate că lumea noastră nu e așa de rea precum credem. Poate că, doar, ne purtăm noi rău cu ea. Ochiul proaspăt și nepervertit vede bine în viitor minunînduse de prezent. Nu-l mai avem. Siguri pe noi, navigăm în orb.