România 100. Ferdinand I, regele românilor și al maghiarilor Un plan din 1919 de uniune dinastică a Ungariei cu România

România 100. Ferdinand I, regele românilor și al maghiarilor Un plan din 1919 de uniune dinastică a Ungariei cu România

Un document extraordinar - fotocopia telegramei cu numărul 5.461 din 1 decembrie 1919 - relevă situația politică tensionată și confuză în care se zbătea Ungaria după prăbușirea imperiilor german, austro-ungar și rusesc.

Temându-se pentru viitorul țării lor, mai mulți aristocrați maghiari, susținuți de 4000 de avocați din Budapesta, dar și de anumite cercuri evreiești, propuneau elitei noastre nici mai mult, nici mai puțin decât unirea Ungariei cu România sub sceptrul aceluiași rege: Ferdinand I. Pentru o mai bună înțelegere a acestui subiect delicat, l-am ales drept îndrumător pe istoricul Ioan- Aurel Pop, care, în rândurile de mai jos, a încercat să ordoneze cursul sinuos al unui eveniment istoric deosebit.

Are cuvântul academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universității Babeș- Bolyai din Clu-Napoca: „Recent, domnul Bogdan Bucur1 a readus în atenție un document uitat de unii sau obturat de alții. Este vorba despre o telegramă expediată de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu)

Documentul reproduce o altă telegramă, primită pe căi specifice de către Iuliu Maniu de la dr. Ioan Erdélyi, reprezentantul Consiliului Dirigent la Budapesta2, în care acesta relatează următoarele: ca urmare a unor discuții («pertractări») «din săptămâna trecută», diplomatul român a fost vizitat de către un avocat budapestan de vază, care l-a înștiințat că «majoritatea însemnată a intelighenției de obârșie curată maghiară » și «majoritatea camerei avocațiale din Budapesta», formată din 4000 de membri, «doresc a pune pe capul regelui românilor coroana Sfântului Ștefan».

Demersul viza luarea la cunoștință a acestui fapt de către autoritățile românești, declanșarea unei propagande în această direcție și sprijinirea inițiatorilor, dacă nu altminteri atunci cel puțin moralmente. Evident, dr. Ioan Erdélyi cerea «îndrumare» de la Iuliu Maniu, șeful «guvernului» său, care, la rândul lui, informa guvernul central de la București3”.

Episodul, confirmat de memoriile lui Mihail Sturdza

„Știrea, surprinzătoare, a fost comentată în unele lucrări mai recente și s-ar putea preta unei analize mult mai profunde, dacă datele din telegramă ar fi mai concrete, mai multe și mai precise și dacă ar putea fi coroborate cu alte mărturii documentare serioase. Asemenea coroborări se pot face, dar nu cu multe documente diplomatice sigure, ci mai ales cu fragmente de memorii, amintiri, declarații târzii.

Astfel, o carte de memorii a lui Mihail Sturdza (descendent al familiei domnești omonime), diplomat român din prima parte a secolului trecut, trimis inclusiv la Budapesta și ministru de externe (septembrie 1940 și ianuarie 1941)4 în guvernul «național-legionar», consemnează episodul. El menționează și numele a trei oameni de stat unguri – conții Bethlen5, Teleki6 și Bánffy Miklós7, favorabili alianței dinastice cu România.

Telegrama nr. 5461 din 1 decembrie 1919, înregistrată la Registratura Generală a Ministerului Afacerilor Străine sub numărul 18.344 din 3 decembrie 1919, a fost expediată de Iuliu Maniu, în acea perioadă președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, ministrului afacerilor străine al României (Nicolae Mișu). Documentul conține informațiile furnizate de către dr. Ioan Erdély (reprezentantul Consiliului Dirigent la Budapesta și cumnatul lui Iuliu Maniu) despre atitudinea intelighenției maghiare favorabile încoronării regelui Ferdinand I ca rege al Ungariei

Bánffy ar fi agreat ideea pentru că s-ar fi temut de dispariția țării sale prin dezechilibrul creat de prăbușirea imperiilor german, austroungar și rusesc și de apariția Rusiei Sovietice. Sturdza mai adaugă că, în vreme ce regele Ferdinand și regina Maria priveau cu simpatie ideea, primul ministru Ionel Brătianu s-ar fi opus categoric8”, explică, în continuare, Ioan-Aurel Pop.

Principele Carol al României s-ar fi lăudat, la un banchet, că va fi regele Ungariei

De remarcat că inițiativa are un istoric mai complex: „De partea ideii ar mai fi fost, conform altor surse, Csáky István și Varjassy Lajos, ca și anumite cercuri evreiești ungare. Unii istorici susțin chiar că anumiți lideri unguri ar fi oferit de mai multe ori, în intervalul 1920-1926, coroana ungară regelui Ferdinand I sau viitorului rege Carol al IIlea.

Istoricul Lucian Leuștean aduce în atenție și mărturii consemnate de Alexandru Vaida- Voevod și Nicolae Petrescu- Comnen, din care ar reieși o anumită notorietate europeană și americană a propunerii9.

Astfel, Ministerul Britanic de Externe a cerut detalii reprezentantului său în România, Frank Rattigan, care a raportat că Take Ionescu îl informase despre agrearea ideii unei uniuni cu Ungaria de către cercurile guvernamentale românești; diplomatul englez din București punea însă aceste informații pe seama rivalității dintre Take Ionescu și premierul Ion I. C. Brătianu.

De asemenea, generalul american Harry Hill Bandholtz, aflat în Budapesta, amintește, într-una dintre telegramele către superiorii săi că, în 12 octombrie 1919, la un banchet desfășurat în capitala Ungariei, principele Carol al României, care ducea tratative în acest sens, s-ar fi lăudat că va fi regele Ungariei”, menționează Ioan-Aurel Pop.

O combinație matrimonială

„Tratativele au continuat și după retragerea armatei române din Budapesta, în toamna anului 191910. Lucian Leuștean susține că și guvernul de la Belgrad s-ar fi arătat îngrijorat, în februarie 1920, de proiectul acestei uniuni personale dintre Ungaria și România, sub sceptrul regelui Ferdinand I al României.

În 1921, tratativele româno-ungare aufost reactivate, după două tentative ale împăratului Carol I de Habsburg de a reveni ca rege pe tronul Ungariei (firește cu numele consacrat de Carol al IVlea). S-ar fi preconizat și varianta căsătoriei uneia dintre fiicele regelui Ferdinand I cu arhiducele Joseph de Habsburg, în vederea instalării celor doi pe tronul Ungariei.

De asemenea, anumite rapoarte diplomatice ar fi consemnat și perspectiva ca principele Nicolae al României să devină rege la Budapesta, fapt discutat la Budapesta de către Anton Mocioni (emisar al regelui Ferdinand) cu Bethlen István. În același spirit, contele Banffy Miklós – întors în vara anului 1922 în Transilvania – ar fi negociat la Sinaia vreme de două săptămâni cu regele României chestiunea uniunii personale”.

Se preconiza o Transilvanie autonomă

„În toamna anului 1922, Traian Stârcea, ministrul român la Budapesta, opina că, în cadrul planului menționat, se preconiza o Transilvanie autonomă, cu Ferdinand ca rege și al Ungariei. Diplomatul român mai adăuga constatarea că existau și foarte mulți adversari ai uniunii, mai ales cei fideli dinastiei de Habsburg și că adversitatea româno-maghiară era mult prea pronunțată pentru ca propunerea să fie serioasă. De altfel, autoritățile ungare (ca și cele românești) au dezmințit de câte ori au avut ocazia astfel de zvonuri, care, totuși, au continuat să circule în Europa. Astfel, Nicolae Iorga, interogat de un ziarist polonez despre posibila uniune personală, a răspuns în primăvara anului 1923 că noi, românii, nu avem de dat nimic Ungariei, «nici [chiar] un rege»”, notează istoricul Ioan-Aurel Pop.

Românii cuceresc Budapesta

Academicianul Ioan-Aurel Pop atrage atenția asupra situației extrem de complicate din Republica Ungaria, asupra contextului în care au apărut astfel de inițiative: „În fața acestor argumente – deși nu foarte precise – nu ne îndoim că episodul din toamna anului 1919 a existat. Amploarea sa trebuie însă judecată cu multă precauție. Condițiile istorice în care a apărut propunerea sunt foarte complexe.

La finele anului 1918, se destrămase dubla monarhie, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede «roșie», adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21/22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari.

În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. În fața atacurilor inamice, armata română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitala, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare.

La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei.

La 25 februarie 1920, armata română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei”.

Magnații unguri ținteau Ardealul

„Mai întâi, trebuie spus că cererea din 1919 venea pe căi neoficiale, din partea unei vagi «majorități» a intelectualității «de sânge» și a camerei avocaților din Budapesta.

De altminteri, în octombrie-decembrie 1919, Ungaria nu avea vreun guvern stabil, oficial și recunoscut. Unele opinii înclinau spre o formă de alianță cu România care să ferească și să protejeze cele două popoare de «marea slavă» din jurul lor. În altă cuprindere, după episodul «roșu» din primăvara-vara lui 1919, exista în rândul elitei ungare teama că țara va fi anihilată de către puternicul vecin de la răsărit sau pedepsită de democrațiile occidentale pentru trecutul și prezentul său.

Propunerea făcută României se producea, prin urmare, într-un moment de mare cumpănă, iar formularea sa deriva, în primul rând, din teamă, dezorientare și marasm. Totuși, în tot răul putea să fie și un bine: o parte din elita conservatoare ungară voia Transilvania cu orice preț, iar așezarea regelui României și pe tronul Ungariei ar fi putut asigura – în condițiile autonomiei Transilvaniei – o dominație în continuare a vechilor stăpâni maghiari asupra regiunilor cu majoritate românească unite cu România”, explică Ioan-Aurel Pop.

Maniu: „O asemenea unire (...) ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră”

Apoi, în continuarea ideii: „Acesta era și motivul pentru care unii oameni politici români nu doreau această alianță dinastică dintre cele două țări. Ei arătau că unirea de la 1 decembrie 1918 nu se făcuse pentru ca Transilvania să rămână, pe căi voalate, tot sub dominația magnaților unguri și a Ungariei. Organizarea în sine a noii uniuni personale sau federații era foarte greu de pus în practică, iar discuțiile nu au ajuns niciodată la un asemenea grad de concretețe.

Liberalii lui Ionel Brătianu și naționalii lui Iuliu Maniu erau categoric contra oricărui plan de acest fel.

Cel din urmă a afirmat clar: «O asemenea unire este pentru noi absolut inacceptabilă. Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră. Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne putem închipui ce s-ar întâmpla cu noi, care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care îl avea Austria. Noi, cei din Ardeal, cunoaștem mai bine pe unguri decât dumneavoastră și știm să ne ferim de ei». Tot Maniu considera că o asemenea uniune ar fi stârnit nu doar opoziția Consiliului Suprem de la Paris, ci și ostilitatea sârbilor și cehoslovacilor”.

„Propunerea de uniune a regatelor Ungariei și României rămâne un episod insolit, dar de domeniul utopiei”

„Nici cercurile ungurești tradiționaliste nu considerau propunerea drept realistă. România avea aproape 300 000 de km pătrați, iar Ungaria cu puțin peste 90 000, în timp ce numărul românilor era dublu față de cel al ungurilor. S-ar fi putut prefigura o dominație a românilor în noua dublă monarhie, ceea ce pentru orgolioșii conți unguri era de neacceptat. Un «popor fără istorie» și care de secole era supus nobililor maghiari în Transilvania, ridicat acum la rangul de stăpân, nu se putea nici măcar imagina.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (12/24 august 1865 - 20 iulie 1927) a fost al doilea rege al României (din 10 octombrie 1914 până la moartea sa)

După ieșirea din spaimele pricinuite de regimul lui Béla Kun, cercurile conducătoare ungare și-au revenit destul de repede și au reluat violentul discurs antiromânesc. Nici măcar sperata «recuperare » a Transilvaniei prin acceptarea regelui «valah» nu mai merita, fiindcă exista ispita revizionismului, în care Ungaria lui Horthy Miklós s-a lăsat antrenată tot mai mult. Încă din anii ’20 ai secolului al XXlea, o parte a elitei conservatoare ungare reproșa direct Occidentului (și mai ales Franței), pentru că luase «înfloritoarea provincie» numită Transilvania de la «civilizata» Ungarie și o dăduse pe mâna «balcanicei și înapoiatei» Românii.

Pentru acești grofi orgolioși nu conta nici majoritatea românească, nici dreptul la autodeterminare și nici victoria Antantei, ci doar dreptul istoric «imprescriptibil » al Ungariei”, dezvoltă Ioan- Aurel Pop.

Matia Corvin, un exemplu

Conturarea concluziei: „Un filon al acestei concepții exclusiviste, conservatoare și discriminatorii a continuat apoi mereu, inclusiv în vremea regimului comunist de la Budapesta, fiind reluat cu amploare crescută sub guvernarea actuală a forțelor de dreapta și de extrema dreaptă.

Recent, cu ocazia împlinirii a 560 de ani de la încoronarea regelui Matia Corvin și a 575 de ani de la nașterea marelui suveran, am scris că acesta ar putea să fie un simbol comun maghiaro-român, că și românii ar avea motive să-l celebreze pe acest mare om născut la Cluj.

Am fost admonestat de unii români extracarpatici că fac jocul ungurilor, așa cum am fi procedat mereu noi, românii ardeleni, și am fost ironizat de unii unguri pentru că am îndrăznit să vorbesc de originile românești ale regelui și de genealogia sa romană (pe care tot regele și-a comandat-o și pe care executantul – italianul Antonio Bonfini – i-a inventat- o, dar a justificat-o ca perfect plauzibilă tocmai pentru că românii se trăgeau din romani).

Matia Corvin s-a considerat suzeranul Țării Românești și Moldovei, în conformitate cu tradiția medievală a vasalității, iar unii cronicari pretindeau în epocă descendența Corvineștilor din dinastia Basarabilor, de unde le-ar fi venit și simbolul heraldic – corbul cu inel în cioc. După aproape patru secole, s-ar fi repetat figura, în condiții, firește, schimbate.

Dar, oricum, un alt valah, Ferdinand (Matia Corvin fusese numit de inamici «Valachorum regulus», adică «crăișorul românilor») – nu mai conta că «valahul» era un Hohenzollern! –, urma să dețină coroana Sf. Ștefan, ceea ce întrecea măsura”.

Unicul scop (real) al vecinilor

„De aceea, cercurile care propuseseră alianța dinastică la 1919 erau «subțiri» și puțin influente, în ciuda unor nume răsunătoare, care, de altminteri, s-au răzgândit destul de repede: valahii trebuiau să rămână «balcanici » și «înapoiați», iar ungurii «occidentali» și «civilizați», iar alianța celor două neamuri, cu românii deasupra ungurilor sau pe același nivel cu ungurii, era o utopie.

De la presa cotidiană interbelică până la programele partidelor, de la declarațiile oficiale până la lucrările istoricilor de atunci, toate exprimă o direcție fundamentală de educare a opiniei publice pentru împlinirea unui sigur scop: recuperarea tuturor provinciilor pierdute și refacerea Ungariei istorice, cea a Coroanei Sf. Ștefan.

Prin urmare, propunerea de uniune personală a regatelor Ungariei și României, făcută unor fruntași români de către unii conducători maghiari la 1919 – reluată vag în câțiva dintre anii următori – rămâne un episod insolit, dar de domeniul utopiei”, a încheiat istoricul Ioan-Aurel Pop.

NOTE:

1. Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, București, 2017.

2. Diplomatul român era și cumnatul lui Iuliu Maniu

3. B. Bucur, op. cit., p. 663.

4. Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei, București, 2004.

5. Bethlen István a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921.

6. Teleki Pál, premier al Ungariei din 1920 în 1921 și din 1939 în 1941.

7. Ministru de Externe al Ungariei între 1921 și 1922.

8. Petre Bădica, Cum a fost ratată unirea României cu Ungaria, în „România Liberă”, 06.06.2014. Este vorba, de fapt, despre unirea Ungariei cu România, fiindcă regele României urma să devină și suveran al Ungariei.

9. Lucian Leuștean, România și Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-1923), București, 2003.

10. Claudiu Pădurean, Istoria secretă a planurilor de unire dintre România și Ungaria, în „România Liberă”, 11.10.2008.

Volumul Cartea de Aur a Centenarului Marii Uniri poartă semnătura sociologului Bogdan Bucur și a apărut anul trecut la Editura RAO

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)

Ne puteți urmări și pe Google News