Fragmente de istorie recentă. Războiul ruso-georgian și surpriza strategică pentru întreaga lume

Fragmente de istorie recentă. Războiul ruso-georgian și surpriza strategică pentru întreaga lume

Am ales pentru acest prim număr al revistei, unde-mi propun un exercițiu constant de revizuire a momentelor remarcabile de istorie recentă, să fac o trecere în revista războiului ruso-georgian din 8-12 august 2008 și procesul de luare a deciziilor în timpul acestei crize, pe baza unui set de interviuri făcut imediat după evenimente, la nici un an, în discuție directă cu toți cei care au fost membri în Consiliul de Securitate al Georgiei la acea vreme.

Rezultatul a fost o frescă a elementelor de decizie într-un moment critic, cu particularități și elemente specifice, care sunt în măsură să distrugă miturile sau imaginile create de propagandă în legătură cu acest episod: Saakashvili a vrut să recupereze teritoriul Georgian din Osetia de Sud; trupele georgiene au ataca Tskhinvali, capitala regiunii separatiste Osetia de Sud; Președintele Georgian l-a provocat pe Putin și acesta a reacționat la provocare; Saakashvili s-a pierdut în timpul crizei, fiind surprins morfolindu-și capătul cravatei și organizând un miting în care și-a făcut raportul reformelor, atunci când trupele ruse erau în suburbiile Tbilisi-ului etc.

Am publicat analize complete, în 2009 și 2010, în două cărți în engleză și română despre decizia în criză în timpul războiului ruso-georgian. Însă lucrurile inedite din interviuri și discuții au rămas nespuse, de aceea cred că merită să rememorăm un episod crucial când România, alături de alte state din “Noua Europă”, a spus Occidentului că nu s-a sfârșit cu asta, iar lumea a așteptat să vadă anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, respectiv implicarea Rusiei în Siria, devenit un al doilea Afganistan, pentru a realiza că Moscova nu e doar revizionistă și revanșardă, dar verticala puterii îi permite lui Putin să-și aplice voința discreționar și în timp scurt inclusiv în utilizarea forței împotriva vecinilor săi și a

Ne puteți urmări și pe Google News

Și asta pentru că pe teren nu se confruntă doar armatele sau, cu atât mai puțin, economiile cât capabilitățile militare existente mânate de ordine și de voința de a utiliza forța. Deci, a fost un precedent inexplicabil de surpriză strategică. Greu de acceptat la nivelul de planificare strategică occidental să nu pricepi ce vine. Mai mult, de fiecare dată când venea vorba despre o asemenea posibilitate, subliniată mai ales de Est-europeni, vesticii, Germania cu precădere, dar și SUA, scoteau catastifele și arătau că, financiar și economic, Rusia nu poate duce un război, nu poate face așa ceva, că sunt în situații complicate financiar. Greu de înțeles că nu banii fac războiul, ci soldații, armele și, mai ales, voința politică. Cu riscul ca propria populație să mănânce coajă de copac, ca la blocada Leningradului.

Iar greșeala a fost cu atât mai mare cu cât surpriza strategică s-a repetat în februarie-martie 2014, 6 ani mai târziu, la anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei. Dacă prima dată interpretarea a fost că Saakashvili l-a zgândărit și provocat pe Putin, că a fost o “singularitate georgiană” acolo, a doua oară nu a mai fost nici o intepretare. Dar e nepermisă să fii prins a doua oară nepregătit, iar surpriza strategică să funcționeze de două ori când vorbești de același actor.

Să vedem deci cum a apărut surpriza strategică în Războiul ruso-georgian și dacă era posibilă prevenirea crizei. De aceea, am căutat în cadrul interviurilor făcute la acea vreme, elementele care au condus la această situație, în cazul Georgiei, ca să fie prinsă pe picior greșit iar atacul rus să fie o surpriză. Și, evident, care au fost semnalele care au anunțat atacul și declanșarea Războiului în ziua deschiderii Olimpiadei de la Beijing. În acest scop vom încerca să subliniem semnalele de avertizare cu problemele ce au urmat; de percepție și încadrare a problemei de către sistemul decizional din Georgia.

Semnale de avertizare timpurie: vin rușii!!!

Există trei momente esențiale ale crizei legate de redefinirea succesivă a problemei. Primul moment îl reprezintă avertizarea asupra unei viitoare mișcări agresive a Rusiei împotriva Georgiei, fără o definire exactă a conținutului și obiectivelor mișcării, dar fiind cunoscut că e vorba despre o provocare cu conținut militar pe teritoriul georgian, cu toate semnele și avertismentele care sprijineau o posibilă criză militară în Abhazia.

Al doilea moment a fost plasat mai aproape de momentul în care operațiunile militare au început și când a fost clar că regiunea ce devine țintă principală a atacului va fi Osetia de Sud, sau în special Osetia de Sud, și evaluarea a fost că luptele se vordesfășura doar în regiunile separatiste.

Al treilea moment de redefinire a fost atunci când a devenit clar că numărul soldaților dislocați, calitatea trupelor dislocate și gradul de pregătire a operațiunilor erau mult mai importante pentru ca ținta să fie exclusiv regiunile separatiste și că Moscova era pregătită să vină înspre Tiblisi cu obiectivul – sau măcar posibilitatea - de a înlătura conducerea existentă a statului.

Soluția militară împotriva Georgiei. Abhazia ca țintă

Impresia generală referitoare la faptul că există o problemă care ar putea fi rezolvată prin mijloace militare în regiunile separatiste din Georgia a venit după 6 martie 2008, când Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei a trimis Comitetului Executiv al CSI o notă oficială prin care comunica faptul că Federația Rusă, „ca urmare a împrejurărilor care s-au schimbat” nu se mai simte obligată să respecte prevederile Deciziei Consiliului șefilor de state CSI „Despre măsurile de soluționare a conflictului din Abhazia, Georgia” din 19 ianuarie 1996.

Această decizie a interzis comerțul, relațiile economico-financiare, pe cele de transport și alte tipuri de operațiuni cu Abhazia la nivel de stat. Începând cu acest moment, Rusia putea să introducă fără nici o restricție orice tip de produse și orice fel de sprijin pentru Abhazia, inclusiv material militar, lucru care s-a întâmplat. Acest lucru putea fi prevăzut și așteptat, ar putea spune unii, chiar imediat după retragerea Rusiei din Tratatul CFE, al forțelor convenționale din Europa, în 2007.

Summit-ul NATO din București, 2-4 aprilie 2008, a fost un alt moment crucial. Georgia (ca și Ucraina) se așteptau să obțină Membership Action Plan, un statut care ar fi reprezentat „un semnal clar pentru Rusia că NATO și SUA au un interes în această regiune”. Creșterea mizei pe care o reprezentau cele două ar fi dat o mai bună vizibilitate problemelor celor două state și dădea mai puține șanse Rusiei să forțeze și să acționeze în regiune, conform declarațiilor oficiale georgiene. După Summit, începând cu 16 aprilie, Moscova a tensionat brusc situația, stabilind „legături juridice” cu regiunile georgiene Abhazia și Osetia de Sud, o formă de anexare treptată, de facto a acestora.

În același timp, Rusia a crescut, între mai și iulie, numărul de trupe în regiunea Abhaziei, introducând pe teren inclusiv trupele de construcție a căilor ferate, care au refăcut și utilizat în scopuri militare o parte a sistemului feroviar al Abhaziei. Apoi, în perioada 15 iulie – 2 august, Rusia a lansat exercițiile militare la scară largă „Caucaz 2008” în imediata apropiere a frontierei de nord a Georgiei.

Ministerul Apărării rus susține că aceste exerciții - care au implicat 8000 de soldați și 700 elemente de armament militar - erau destinate pregătirii operațiunilor de menținere a păcii în regiunile georgiene Abhazia și Osetia de Sud. În timpul exercițiului, fluturași cu conținut anti-georgian cu titlul „Cunoaște-ți dușmanul!” au fost distribuite în regiunile separatiste. Trupele ruse care au participat nu s-au retras din regiune la terminarea exercițiului.

Osetia de Sud în bătaia focului

În vara lui 2008, cu circa o lună înainte de declanșarea operațiunii, la început de iulie, a avut loc un exercițiu anual numit Kavkaz 2008. El s-a derulat pe teritoriul Osetiei de Nord și în Nordul Caucazului, dar, după cum s-a aflat mai târziu, comandanții ruși, care au intrat ulterior în conflict, au fost duși în Osetia de Sud și li s-a arătat terenul și zona unde urmau să pătrundă în Georgia. Despre acest episod s-a aflat după războiul de 5 zile din Georgia, însă e puțin probabil ca servicile de informații georgiene și cele occidentale să nu fi aflat despre o asemenea incursiune. Nu știm care a fost interpetarea, anterior declanșării conflictului, dar o asemenea desfășurare trebuia să constituie un avertisment puternic.

Momentul în care a devenit clar pentru decidenții georgieni că Osetia de Sud ar putea intra în bătaia focului a fost între 22-24 iulie 2008, când UE a încercat să poarte discuții la Bruxelles cu reprezentanții guvernului georgian și separatiștii osetini, cu participarea Federației Ruse. Separatiștii au refuzat să participe, inițial obiectând la adresa titlului ministrului ce conducea delegația georgiană Temuri Yakobashvili - „ministru pentru reintegrare” - apoi din motive nespecificate.

Apoi, începând cu 1 august, fărănici un motiv care să anunțe această dezvoltare, separatiștii au început să bombardeze satele georgiene situate între Tshinvali și Java, aproximativ 12 sate mari cu 14.000 de etnici georgieni, aflate sub controlul autorităților legitime georgiene de la Tbilisi și fiind protejate de circa 500 de soldați georgieni.

În 3 august, alte două semnale de avertizare au arătat foarte clar că va avea loc o operațiune militară și că aceasta va avea loc acolo. În primul rând, a avut loc evacuarea civililor, în special femeile și copiii – trimiși brusc în tabere în Osetia de Nord - urmând apoi o declarație foarte clară a liderului separatist cum că georgienii „vor fi măturați” din Osetia de Sud.

Dar semnalul cel mai clar a fost atunci când, în 6 august 2008, separatiștii au refuzat să se întâlnească cu ministrul georgian pentru reintegrare, ministru de stat, Temuri Yakobashvili, la ei acasă, la Tskhinvali, și să negocieze sau să explice situația și motivul izbucnirii violențelor și redeschiderii focului împotriva satelor de etnici georgieni.

Apoi, o zi mai târziu, Temouri Yakobashvili a ajuns în Tshinvali, dar a reușit să se întâlnească numai cu comandantul rus al forțelor de menținere a păcii din regiune care i-a comunicat că el nu-i mai poate controla pe separatiști și că nu poate interveni în bombardarea satelor georgiene, recomandând georgienilor un moratoriu unilateral și încetarea focului. În acest moment era clar că războiul din Osetia de Sud.

Operațiuni militare de scară largă spre Tbilisi

În noaptea de 6 spre 7 august 2008, primul grup de trupe ruse a intrat în tunelul Roki, în Osetia de Sud. A fost o brigadă completă cu tancuri și vehicule blindate și georgienii au primit informații despre acest fapt. Era foarte clar că aceste trupe nu au fost echipate și trimise doar pentru a proteja teritoriul Osetia de Sud sau pentru „a-i mătura” pe etnicii georgieni din regiune, ci pentru ceva mai mult.

Serviciile secrete georgiene știau deja că au existat voluntari și cazaci din Caucazul de Nord care au pătruns și luptă deja în Osetia de Sud și, de asemenea, că trupe speciale ruse, care și-au schimbat uniforma și s-au îmbrăcat în hainele separatiștilor, s-au angajat în schimbul de focuri. Aceste forțe erau mai mult decât suficiente pentru a face față celor 500 de soldați georgieni ce protejau satele din Osetia de Sud, dar și pentru a contracara eventualele întăriri ce li s-ar fi alăturat.

Când batalionul de trupe regulate ruse a intrat în tunelul Roki, era clar că acesta avea de atins obiective mult mai ambițioase în interiorul teritoriului georgian. Dar chiar în acest moment, pentru georgieni era de neconceput că vor fi invadați în teritoriul pe care- l aveau sub control, dincolo de zonele separatiste. Oficialii georgieni au avut o reuniune de urgență a Consiliului Național de Securitate și l-au trimis în Tshinvali pe Temuri Yakobashvili pentru negocieri.

Dovada reală a unei invazii premeditate și iminente, care era în desfășurare, a venit în noaptea de 7/8 august, la 1:07, când georgienii au avut informații clare și solide că o nouă forță rusă a intrat în tunelul Roki și că această forță uriașă de infanterie, sprijinită cu avioane și elicoptere, a fost pregătită să meargă adânc în teritoriul georgian pentru a lua Tbilisi și pentru a schimba regimul.

Independența Kosovo a deschis cutia Pandorei

Pentru fiecare moment al crizei au existat percepții diferite, definiri și încadrări distincte ale problemei, cu erori în percepția situației pentru georgieni, dar și pentru statele comunității internaționale. Acest lucru a costat Tbilisi-ul.

Primul moment când a fost cert că Rusia „va juca” dur în Georgia a fost momentul în care Kosovo și-a declarat independența, urmat de recunoașterea ulterioară de către unele state din Uniunea Europeană și SUA. În ciuda faptului că au existat declarații că acest caz al Kosovo a fost unic, autoritățile georgiene au fost sigure că Rusia avea de gând să folosească situația și că relațiile tensionate cu Georgia au oferit ocazia potrivită Rusiei pentru a rezolva problemele regimurilor separatiste de pe teritoriul georgian.

Practic, independența Kosovo a deschis drumul și a oferit oportunitatea pentru o „soluție rusă” în regiunile separatiste din Georgia. Prim-ministrul rus, Vladimir Putin, declarase deja că Rusia va folosi acest precedent. Dar această reacție a fost, în primele momente, mai degrabă o abordare în etape, o anexare lină, pas cu pas, a celor două teritorii, înaintea summitului NATO de la București, ca și cum era testată, la fiecare gest, reacția Occidentului, pentru a realiza cât de departe s-ar putea merge.

După deciziile luate de Duma de Stat, care recomanda recunoașterea celor două teritorii separatiste ca state independente, a fost clar că procesul se va accelera și că putea interveni și o formulă de sprijin militar pentru a desăvârși și proteja independența, recunoscută de Rusia, a celor două regiuni georgiene.

Pentru a prelua regiunile separatiste, obiectivul cel mai evident a fost ocuparea completă a Abhaziei, deoarece aici nu exista decât zona Kodori – o enclavă muntoasă în Nod-Estul regiunii separatiste - locuită de populație georgiană și aflată sub controlul autorităților legitime georgiene. Cum etnicii georgieni fuseseră expulzați din regiune, în urma războiului din Abhazia, era evident că cel mai simplu de preluat era controlul total asupra aceste regiuni separatiste.

O altă parte a evaluării autorităților georgiene, bazată pe propria percepție despre situația din teren și pe modul în care au definit și încadrat problema, a ținut de diferențele de natură administrativă, etnică și împărțire a controlului cu separatiștii dintre Abhazia și Osetia de Sud. Chiar și istoric, Abhazia a fost o regiune autonomă, cu acces direct și nelimitat din Rusia, pe când Osetia de Sud a fost un district izolat de Rusia aproape 8 luni pe an din cauza munților înalți, a zăpezii și iernii lungi.

Apoi, a fost o chestiune de diferențe și costuri între cele două operațiuni: atunci când Osetia de Sud urma să fie recunoscută, acest pas nu era conceput pentru a forma un stat comun cu Osetia de Nord – de care este izolată mare parte din an, cu care există diferențe etnice și rivalități – și care, istoric, avea un sentiment al statalității mult mai dezvoltat decât Osetia de Sud, ceea ce ar fi însemnat că recunoașterea independenței Osetiei de Sud ar fi creat costuri și cereri de independență și din partea Osetiei de Nord – de data aceasta în cadrul Federației Ruse – solicitare cu un efect de domino în întreg Caucazul de Nord.

Nu în ultimul rând, 30% din Osetia de Sud se afla sub controlul autorităților legitime georgiene, a avut propria conducere și regiunea locuită de georgieni nu era clar delimitată: pe lângă partea de Vest a regiunii Akhalgori - cea mai mare parte a Osetiei de Sud locuită de georgieni – întreaga parte de vest a Osetiei de Sud era un amalgam, un mozaic de georgieni, osetini pro-georgieni și sate pro-separatiste. Era imposibil să fie definită o regiune distinctă, contiguă, controlată de separatiști și care să fie recunoscută ca independentă. Acest lucru a dat autorităților georgiene impresia că nimic nu se va întâmpla în Osetia de Sud, în afară de provocări și de obișnuitul schimb de focuri.

Iluzia că rușii nu vor îndrăzni să provoace Occidentul

Summit-ul NATO de la București a fost perceput ca o înfrângere uriașă pentru Georgia deoarece nu a fost acordat „Membership Action Plan” nici pentru Georgia, nici pentru Ucraina. Georgienii au văzut declarația finală ca pe un fel de abandonare din partea unora dintre statele membre ale UE și ca un semnal care ar putea fi citit de Moscova ca un fel de „carte blanche”, care însemna să facă orice dorește în regiune, inclusiv în Georgia, pentru că NATO nu va interveni. Singura rază de speranță venea de la Washington, care a sprijinit cu fermitate MAP pentru Georgia și Ucraina.

Au avut loc două runde de întâlniri între Saakașvili și Putin și discuțiile care au urmat conturau „modelul Cipru” pentru Georgia, potrivit referinței directe formulate de fostul președinte rus. De aceea, autoritățile georgiene se așteptau la o anexare lină și etapizată a Abhaziei, poate pătrunderea trupelor ruse atât în Abhazia cât și în Osetia de Sud și un conflict la acest nivel.

A existat, de asemenea, percepția că Occidentul ar putea descuraja și bloca toate acțiunile directe și, dacă a fost cazul de trecere peste „linia roșie” de către ruși, aceasta ar da naștere la o reacție puternică din partea SUA și UE, odată ce fuseseră avertizate cu privire la o asemenea perspectivă. În acest sens, cu sistemul de avertizare activ, georgienii au crezut că dacă au o modalitate rapidă de comunicare direct la cancelariile occidentale, la NATO și UE, orice acțiune militară ar putea fi oprită de intervenția prietenilor și partenerilor din Vest.

Lipsa MAP - Membership Action Plan – la summitul NATO de la București a fost văzută ca un avertisment pentru Georgia, dar și un semnal de tolerare pentru Rusia, în special din cauza semnalului de divizare a Alianței și a UE în privința Georgiei. Vizita ministrului german al afacerilor externe, Steinmeier, în Abhazia, la Tbilisi și Moscova, cu planul său de soluționare a conflictelor separatiste, precum și vizita secretarului de stat american, Condoleezza Rice, în iulie, și mesajele ei, au fost percepute, ambele ca semnale clare că Moscova nu va face vreo mișcare în următoarea lună. Presupunerea s-a dovedit a fi falsă. Senzația de siguranță transmisă de cele două vizite a făcut mai mult rău decât dacă georgienii nu aveau aceste semnale și erau pregătiți pentru agresiunea militară și invazia rusă.

A fost și aceasta o altă percepție a autorităților georgiene care s-a dovedit a fi falsă. Din moment ce nu aveau nici o relație directă cu Moscova, autoritățile georgiene s-au bazat pe partenerii și prietenii din țările occidentale pentru „sondarea” Moscovei atunci când teritoriul georgian și pacea din Caucazul de Sud sunt în pericol. Dar sezonul de vacanță și lipsa de atenție a Occidentului - sau chiar lipsa de informații - au împiedicat ca mesajul de avertizare să ajungă în timp util chiar la autoritățile europene și americane din cauza drumului lung al informațiilor către decidenți în august, când e sezonul vacanțelor la birocrația occidentală.

Atunci când Osetia de Sud revenea natural la Georgia

Percepția că se va declanșa un război în Osetia de Sud nu în Abhazia, a venit la 1 august, după bombardarea satelor georgiene. În a treia zi a fost clar că acesta a fost momentul de care se temeau autoritățile georgiene și că se va întâmpla în Osetia de Sud, ca un obiectiv primar și principal.

La acel moment, majoritatea decidenților -președintele, ministrul Apărării, președintele Parlamentului și alții din cercul interior al deciziei - se aflau în afara țării. Acest lucru, alături de faptul că 2000 din cele mai bune trupe georgiene se aflau în Irak la momentul respectiv, a fost dovada cea mai solidă că nu a existat nici un plan de atac georgian pentru „recuperarea Osetiei de Sud”, cum a lăsat să se creadă propaganda rusă.

Problemă de percepție și de încadrare, la acest moment, nu a fost identificarea faptului că Osetia de Sud este ținta principală. Era evident că administrația alternativă pro-georgiană a lui Dmitri Sanakoev a fost reușită și că Edouard Kokoiti, liderul separatist, pierdea teren. Populația osetină din Tshinvali a plecat pentru a se muta în Tamanrasheni, capitala alternativă construită recent de georgieni în Osetia de Sud, aflată sub controlul georgian. Personalitatea lui Sanakoev, fost membru al administrației separatiste, a jucat un rol major în această construcție.

Georgienii ar fi trebuit să se aștepte la prima lovitură aici, în Osetia de Sud - un alt an în afara controlului strict al Federației Ruse (deci după luna septembrie), Osetia de Sud putea fi complet pierdută pentru autoritățile separatiste pro-ruse pentru încă 8 luni, cu cei 8000 de soldați din trupele paramilitare – cetățeni ruși - cu familiile lor ar fi fost lăsați singuri și izolați în Tshinvali, fără nici o sursă de venituri și a mijloacelor de trai. Efectul secundar al preluării de facto a controlului în Osetia de Sud de către autoritățile alternative pro-georgiene a fost transformarea regiunii în țintă principală, căci, în Abhazia, separatiștii erau cei ce controlau aproape întreaga regiune.

Autoritățile georgiene au fost, de asemenea, prinse într- un joc intern care le limitează opțiunile, în opinia lor. După evenimentele din 7 noiembrie 2007, cu revolte de stradă și ciocniri între opoziție și forțele de poliție, cu o implicare dovedită în manifestări a serviciilor secrete ruse, președintele Saakașvili a demisionat și a organizat alegeri anticipate, pe care le-a câștigat din nou pe 5 ianuarie. Legitimarea liderului georgian, după provocările din noiembrie, a fost o opțiune inteligentă, dar nu a rezolvat problema de fond. Opoziția extraparlamentară, care nu are un spațiu democratic pentru a se exprima, a continuat presiunea și a contestat continuu conducerea existentă.

Această situație a dat autorităților impresia că o eventuală retragere sau abandonare a unor poziții sau a unei părți a populației, teritoriului și cetățenilor georgieni ar putea fi folosită în lupta politică internă ca o slăbiciune care ar fi fost, desigur, exploatată. Acesta a fost motivul pentru care s-a luat decizia de a proteja satele georgiene, deși pentru acest gest a trebuit ca trupele georgiene să intre în regiunea separatistă Osetia de Sud, teritoriu georgian.

Ultima șansă înaintea războiului: avertizarea Occidentului

Autoritățile georgiene au înțeles necesitatea de a avertiza Occidentul care, sperau ele, vor interveni și vor opri orice acțiune militară, chiar în această etapă. În 5 august, crezând că partenerii occidentali și prietenii nu au o imagine clară a ceea ce se întâmplă pe teren, autoritățile georgiene au decis să găsească o cale directă pentru a arăta tuturor luptele și situația din teren.

Acesta a fost motivul pentru care toți ambasadorii statelor occidentale- țările NATO și UE - care se aflau la Tbilisi în acel moment sau înlocuitorii acestora, au fost invitați și aduși pe linia frontului de lângă satele georgiene pentru a vedea atacul furibund și pericolul pentru etnicii georgieni. Ideea era că ambasadorii vor veni la Tbilisi și vor trimite rapoarte despre ceea ce se întâmplă și că acest lucru ar fi avertizarea cea mai credibilă pentru aceste țări.

Din păcate, fie rapoartele au venit prea târziu sau diplomații erau în vacanță, fie chiar Moscova nu a ținut cont de eventualele avertismente sosite din Occident și care o somau să nu facă nici o mișcare agresivă în Georgia. Adevărul este însă că drumul către un război a continuat.

Președintele Saakașvili a încercat apoi o abordare diferită: să ajungă să discute telefonic cu președintele Medvedev. Acesta a fost, de asemenea, rezultatul unei percepții greșite, deoarece șeful statului georgian a crezut că Medvedev fie va da un pas înapoi, o dată expuse planurile ruse, fie că trupele ruse ar răspunde cu adevărat la eventuala sa solicitare sau ordin. Trei zile a încercat aceste acțiuni preventive pentru a opri operațiunile din Osetia de Sud și pentru a preveni escaladarea conflictului, dar nu a putut ajunge la președintele rus sub nici o formă sau, pur și simplu, solicitarea sa a fost declinată din calcul de Moscova.

Ținta lui Putin: Saakașvili

Președintele Saakașvili știa că el este o țintă pentru Moscova de ceva timp. Declarațiile sale directe, virulente și foarte puternic anti-ruse au fost percepute ca fiind motivele pentru care conducerea Rusiei va încerca să-l înlăture de la conducerea statului georgian și să-l înlocuiască cu un lider pro-rus și mult mai docil. Vladimir Putin a refuzat să stea de vorbă sau să-l recunoască ca lider la Tbilisi de ceva timp iar venirea la putere a lui Dmitri Medvedev nu a fost o garanție, s-a dovedit, și nu a determinat o schimbare fundamentală.

Apoi, în ziua demonstrațiilor masive de stradă ale opoziției, în noiembrie 2007, au existat informații care au dovedit că aceste acțiuni împotriva poziției sale în calitate de președinte au fost susținute de către autoritățile ruse. Am putea adăuga la aceste elemente unele amenințări directe primate de către președintele Saakașvili din partea oficialilor ruși, care l-au avertizat că-l vor înlătura și i-au cerut să părăsească puterea. După ce a fost sigur că președintele Saakașvili nu va renunța la poziția sa, a existat o senzație clară că o operațiune militară țintită ar putea fi utilizată pentru înlăturarea sa.

Rusia a invadat Georgia, nu Saakashvili a atacat Osetia

După ce al doilea grup de trupe ruse a intrat în tunelul Roki, în noaptea de 7/8 august, s-a văzut că aceste trupe nu erau echipate pentru războiul din Osetia de Sud sau pentru a proteja linia de „frontieră internă”, ci pentru o invazie la scară mare în interiorul teritoriului georgian, cu obiectivul direct de a-l înlocui pe președintele Saakașvili și regimul său și de a pune un președinte „mai responsabil”, la Tbilisi.

Aceasta este una din explicații, împreună cu provocările interne pentru putere, care l-au pus pe președintele Saakașvili în situația de a lua decizia disperată de a contraataca, pe 7 august, după 23 de ore de la pătrunderea primelor trupe ruse pe teritoriul georgian. Obiectivul operațiunilor declanșate după momentul confirmării invaziei ruse a fost să ia Tshinvali destul de repede pentru a ajunge la Java, orașul situat la ultimul punct ce închide o trecere îngustă din Munții Caucaz, dinspre tunelul Roki, astfel încât să provoace un blocaj al trecerii coloanei militare ruse spre capitală.

Percepția a fost că, dacă trupele ruse nu ar fi fost oprite cât mai aproape de tunelul Roki, acestea ar putea ajunge nestingherite la Tbilisi, mai devreme decât ar putea reacționa Occidentul. Președintele Saakașvili a simțit că el ar putea fi pus în situația fie să fugă din Tbilisi și din țara sa, fie să se confrunte cu posibilitatea de a deveni varianta Saddam Hussein a lui Putin, fiind „spânzurat de testicule” în Piața Roșie, după cum declarat fostul președinte rus în timpul întâlnirii cu președintele Sarkozy, în tentativa de rezolvare a crizei.

Concluzii

În ceea ce privește percepția și contextualizarea situației, au fost făcute, în principiu, două greșeli: lipsa prevenției în privința unui eventual război pe scară largă cu Rusia, greșeală strategică care a condus la surpriza strategică, precum și faptul că exista percepția, speranța, elementele că Occidentul va bloca orice tentativă a Rusiei de a folosi forța în Georgia, sau cel puțin că ar avea mijloacele necesare pentru a opri operațiunile militare odată ce acestea vor fi făcute publice. În ceea ce privește a doua situație, georgienii au greșit doar pe jumătate, pentru că Occidentul a reacționat și a reușit să oprească marșul rus spre Tbilisi, odată cu intervenția lui Sarkozy și acordul de încetare a focului de pe hârtie, despre care merită să mai vorbim.

O altă greșeală a fost legată de secretul și abstinența solicitate de către Occident Georgiei, în primele etape ale crizei, lucru care a împiedicat decidenții georgieni să declare public faptul că un batalion al trupelor regulate rusești au pătruns în Georgia prin tunelul Roki, în noaptea de 6/7 august. Percepțiile oficialilor occidentali, că o eventuală expunere a faptelor ar escalada conflictul și că acest comportament mai rezervat solicitat din partea autorităților de la Tbilisi ar calma conducerea Rusiei, s-au dovedit a fi greșite și au antrenat anumite costuri, atunci când Georgia a fost „găsită vinovată” de începerea operațiunilor militare, în special din cauză că Rusia a negat această parte a operațiunii și a contestat declarația georgiană postfestum, folosind exact absența acestei declarații publice la momentul constatării incursiunii militare.

Acestă percepție greșită și lipsa de reacție a condus la faptul că mobilizarea a început foarte târziu. A fost, de asemenea, o combinație de consecințe ale percepțiilor greșite anterioare și a faptului că Georgia urma să primească sprijin german (sprijin așteptat în urma discuțiilor și prin prisma vizitei lui Steinmeier) o dată ce vor fi respectate de către liderii georgieni cererile ambasadorului german de la Tbilisi (susținute și de alți diplomați occidentali) că „dacă nu-i va șicana sau ațâța pe ruși, ei nu vor ataca” și că „nici o concentrare de forte georgiene nu ar trebui sa aibă loc în Gori, deoarece ar putea fi percepută ca o amenințare și provocare de către ruși”.

Aceste declarații au indus în eroare, în mod clar, autoritățile georgiene și le-au împiedicat să aibă o reacție mai eficientă și în timp util, o reacție care ar fi putut să le permită să oprească trupele ruse în pasajul îngust de la ieșirea din Munții Caucaz și să prevină intrarea lor în teritoriul controlat de autoritățile legitime georgiene, înainte de reacția energetică a liderilor occidentali. Însă cea mai mare greșeală este faptul că Occidentul și-a permis surpriza strategică la invazia rusă în Georgia, fără reacție, fără formula de contracarare, cu o Georgie ale cărei principale trupe se aflau în Irak, fiind atunci cel mai mare contributor per capita dintre statele cu trupe în Irak.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)