Au murit cu sutele de mii pentru neamul nostru. Nimeni nu i-a comemorat vreodată. Sunt cei mai destonici „soldaţi” pe care i-a avut vreodată oastea României. Au mai rămas puţini, mult prea puţini, „sub arme”

Sun cuminţi şi sfioşi, ca nişte fete mari. Când merg, păşesc ca manechinele pe „catwalk”, cu un picior înaintea celuilat. Aşa trebuie pe cărările înguste, de munte. De regulă, părul le pică alandala pe faţă, să-i ferească de crenguţele care ar putea să le intre în ochi, când mărşăluiesc prin păduri. Acum, însă, au fost tunşi scurt, cazon, cu breton, să dea bine la defilare.

Strămoşii căluţilor ăştia au făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie din ambele Războaie Mondiale. Oasele lor jalonează Europa, din munţii Tatra, prin toţi Carpaţii, până, hăt, departe, în Caucaz. Numai în Crimeea 40.000 dintre ei au pierit la datorie. În secolul XXI, când bătăliile sunt electronice şi digitalizate, în România, la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, mai există o subunitate de „cavalerie”, ca în urmă cu 100 de ani, pe timpul Marelui Război de Reîntregire a Neamului Românesc. Sub arme au mai rămas 69 de huţuli. Credincioşii cai ai celei mai titrate „arme” a Forţelor Terestre: Vânătorii de Munte.

 Cărările de munte sunt autostrăzile inimoșilor căluți Bucovineni FOTO: MARIUS VLAD

Au fost mulţi. Au rămas foarte puțini

„Când am venit eu aici erau 180 de cai, din care 120 de huţuli şi restul grei şi semi-grei bucovineni”, sapă printre amintiri colonelul în retragere Ioachim Grigorescu, fost comandant al Batalionului 22 Vânători de Munte „Cireşoaia” Sf. Gheorghe, din cadrul Brigăzi 61 „General Virgil Bădulescu”, de la Miercurea Ciuc, subordonată Diviziei 4 Infanterie „Gemina” – Vatra Dornei.

„Acum mai avem doar 69, din care doi de «şa», adică de călărit, 63 de «samar» - pentru transportul armamentului, muniţiei, hranei şi altor materiale şi încă patru cai de «coloană» - adică de tracţiune”, îl completează lt. col. Vasile Popa, actualul şef de Stat Major al istoricei unităţi. Ultimii sunt obişnuiţi să tragă după ei, pe roţi, tunuri de 76 mm şi aruncătoare de bombe de 160 mm. O sarcină grea pentru căluţii montaniarzi, că prima piesă de artilerie cântăreşte 750 de kilograme şi a doua 480.

Comandantul Popa adaugă: „Un căluţ huţul poate duce în spinare până la o treime din greutatea sa, circa 75 de kile”. Iar colonelul Grigorescu, cătană bătrână, cu o uriaşă experienţă, adaugă: „Poţi să le pui şi o sută de kile, dar depinde de durata «zilei de luptă». Normal el duce 75 timp de 12 ore. Cu cât sarcina e mai grea, scade durata samarizării”.

Bătălia de la Cireşoaia

Acum 102 ani, pe 3 noiembrie 1916, pe fondul retragerii armatei noastre către Moldova, au fost înfiinţate primele trupe de vânători de munte. „Toate materialele s-au transportat de la Bucureşti la Tg, Neamţ de către căluţii huţuli, în numai o lună!”, povestesc, în tandem, cei doi colonei. Fostul comandant Grigorescu intră, mândru, în detalii: „Batalionul a intrat prima oară în luptă pe înălţimea Cireşoaia, în judeţul Bacău, pe 11 august 1917.

Culmea e că au şi învins! Comandantul german al grupului de armate inamic a scris, siderat, în jurnalul de luptă: «Când au apărut acele năluci albe, pe creste, trupele austro-ungare au fugit»”. „Nălucile” erau călare pe huţuli. Face un arc în timp şi ajunge pe timpul când el comanda batalionul: „În urmă cu 30 de ani făceam, anual, câte 4-5 exerciţii, de minim două săptămâni. Niciodată fără cai! Erau indispensabili!”.

La nevoie, tot huţulii te scot din necaz

 Bătrâna cătană îşi aminteşte că, la Cheile Râşnoavei, exista o punte de 30 de metri între doi versanţi, lată de un metru, la o înălţime de 20 de metri. „În ’85 am făcut 12 exerciţii demonstrative. Treceau huţulii pe punte, unul după altul, cu aruncătoarele de obuze în spinare. Reprezentanţii ambasadelor din China, Germania, SUA, Italia, Franţa şi Rusia au rămas cu gura căscată!”. Venerabilul vânător de munte cu greu poate fi oprit: „Într-o aplicaţie trebuia să ajungem pe vârful Şurianu, cu un elicopter.

Vremea s-a stricat şi nu mai puteam ajunge, prin aer, în spatele «inamicului». Am reuşit, totuşi, pe timp de noapte, după un marş dur, de cinci ore. Fără huţuli nu am fi putut...”. Colonelul Ioachim Grigrescu mai adaugă, şi urmaşul său la conducerea unităţii îl aprobă din cap, că nici cu actuala tehnică de luptă modernă nu s-ar putea ajunge în acea zonă. Baza e tot în bravii căluţi de munte a căror pepinieră e la herghelia Lucina, din Bucovina.

Fostul comandant al batalionului de la Sf. Gheorghe, colonelul Ioachim Grigorescu, împreuna cu Codin, veteranul de 28 de ani ai huțulilor rămași în Armata Română FOTO: MARIUS VLAD

Codin, veteranul de 28 de ani al căluţilor de la Sf. Gheorghe

Plutonierul major Florin Petrescu şi plutonierul adjutant Daniel Şatalan sunt cei mai vechi şi destoinici comandanţi de pluton „Transport samarizat”. „În momentul de faţă sunt 16 militari care se ocupă de cei 69 de cai. Cum ar veni, ei sunt «conductori cai», în timpul misiunilor. Dar în sprijinul lor vin şi alţii, de la celelalte subunităţi ale batalionului”, explică „majurul” Petrescu. De fapt, ar trebui măcar un om la un cal. Adjutantul Şatalan, de 50 de ani, este din 1990 vânător de munte şi de 11 este şef la „Compania Hipică”. Povesteşte şi el: „Până în urmă cu opt, ani căluţii erau dangalizaţi, dar s-a renunţat la însemnarea cu fierul roşu şi s-a trecut la microcipare. Un huţul e apt pentru instrucţie la vârsta de trei ani şi, la regulament, e folosit până la 15. Practic, el e «înrolat» pentru 12 ani, dar, de regulă, ei mai rămân şi după «pensionare»”. Militarii se ataşează de animale şi le păstrează. Aşa se explică şi faptul că veteranul mini-hergeliei de huţuli de la Sf. Gheorghe are 28 de ani. „Îl cheamă Codin şi mai face şi azi instrucţie, aşa, de hobby!”, râde adjutantul Şatalan.

Eba şi Cap Pătrat

Şeful „Companiei Hipice” spune că, până acum trei ani, s-a făcut reproducţie şi la Sf. Gheorghe, numai că le-a interzis monta huţulilor DSV-ul local: „Acum, ne impun să avem un armăsar autorizat pentru reproducţie. Or, noi nu avem... Recomandarea DSVului a fost să preluăm în custodie, un an sau doi, unul de prăsilă, de la herghelia Lucina. Astfel, el ar deveni liderul unei noi generaţii”, se scarpină în cap subofiţerul care conduce singura companie de transport samarizat care a mai rămas în Armata Română. Exact ca în urmă cu un veac! Batalionul 22 a ajuns locul unde s-au strâns toţi huţulii vânătorilor de munte din întreaga ţară.

Până nu demult, numele căluţilor era dat, în principal, după denumiri ale munţilor, râurilor, localităţilor sau chiar ale unor fenomene naturale. Dar, parcă, era cam aiurea să călăreşti pe o iapă cu numele Ciorogârla sau pe armăsarul Mizil. Aşa că, în ultima vreme, vânătorii de munte şi-au lsat imaginaţia să zburde şi avem pe lângă cai cai „botezaţi”: Fulger, Torent, Vifor, Făget, Olt şi Icar, Geta, Cosmin, Tinu, Alin şi Păunel. Nume mai excentrice au primit cea mai tânără iapă, Eba, şi un cal mai încăpăţânat, Cap Pătrat.

FOTO: Vânătorii de munte au fost unii dintre cei mai vașnici luptători în bătalia de la Oituz, din Primul Război Mondial. Fără căluții lor, le-ar fi fost mult mai greu

Jertfa de sânge: 74.208 vânători de munte şi peste 100.000 de căluţi huţuli

Vânătorii de Munte şi căluţii huţuli au fost prezenţi în majoritatea operaţiunilor Armatei Române, în ambele Războaie Mondiale. Au mărşăluit, împreună, mii de kilometri prin arşiţă şi ger, prin stepă şi munţi înzăpeziţi. Au participat la luptele pentru eliberarea nordului Bucovinei în 1941, provincia fiind eliberată pe 9 iulie.

După eliberarea Bucovinei, corpul a participat la luptele din Ucraina până în octombrie 1941. Ulterior, trupele de vânători de munte au participat la campania din Crimeea. Diviziile 1, 2 şi 3 Vânători de Munte au participat la eliberarea României după 23 august 1944, la luptele din nordul Transilvaniei şi la cucerirea oraşului Debreţin. După 26 octombrie 1944, au participat la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

74.208 de soldaţi din trupele de vânători de munte au fost ucişi în luptă. Drumul parcurs de aceste unităţi a fost de peste 3.000 de kilometri, din România până la poalele munţilor Caucaz, apoi din Kuban până în Cehoslovacia. Şi-au lăsat oasele de la Cernăuţi, Moghilev, Malaia Bielojorka, Crimeea, Caucaz, până în munţii Tatra. Au avut şi comandanţi extraordinari, cum ar fi generalii Avramescu, Mociulschi, Dumitrache sau Bălan.

Caii huțuli ajung acolo unde tehnica modernă nu face față

Instruiți pentru misiuni în zone greu accesibile tehnicii mecanizate

Huţulii rezistă, la frig, apţi de muncă, până la –30 de grade Celsius, temperaturi de iarnă normale în Harghita şi Covasna. „Ne e drag de ei! Când îi scoatem la instrucţie cu toţii avem în buzunar cubuleţe de zahăr”, lăcrimează adjutantul Şatalan.

Cu un ton milităros, colonelul Vasile Popa reaşează şueta într-un cadru cazon: „Căluţii noştri sunt antrenaţi pentru misiuni în zone greu accesibile tehnicii mecanizate: TAB-uri, ATV-uri, camioane sau MLVM-uri, adică «Maşini de Luptă a Vânătorilor de Munte». Asta ca să nu mai vorbim de păstrarea unei tradiţii vechi de peste 100 de ani!”.

Bătrânul colonel Grigorescu oftează din tot sufletul: „Până în anii ’80, un batalion de vânători de munte putea să aibă, în caz de mobilizare, şi peste 800 de cai! Pe timp de pace erau în serviciu circa 180. Militarul rezervist era obligat să vină de acasă cu calul din gospodărie, dacă-l avea, pentru completarea necesarului! ”