Satul 2 Mai, botezat astfel de Mihail Kogălniceanu, a reprezentat alternativa la „democratizarea socialistă” a litoralului. O evocare de Dan Ciachir.

În urmă cu câteva decenii, regimului comunist îi plăcea să se laude cu litoralul românesc, mai precis cu hotelurile pe care le construise la Mamaia, Eforie, Costineşti şi Mangalia. Melodii de muzică uşoară, reportaje, filme, articole şi chiar poezii celebrau aceste „realizări”. Democratizarea litoralului, devenit accesibil unui mare număr de oameni, nu în ultimul rând în scop propagandistic, era o realitate. O stea a scenei a şi spus atunci că două lucruri nu ar fi ajuns să vadă dacă nu veneau comuniştii la putere: ţărani la mare şi actori la şedinţe.

Operaţia începuse în anii 1948-1949, când hotelurile, vilele şi unele case de vacanţă de pe litoral fuseseră naţionalizate şi îşi schimbaseră peste noapte proprietarii sau beneficiarii. Staţiunea Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei Elisabeta) fusese rebotezată Vasile Roaită, după numele unui tânăr şi neînfricat utecist care murise împuşcat pe când trăgea sirena, marcând astfel începutul grevei din februarie 1933 la Atelierele Griviţa din Bucureşti.

După vreo 15 ani, scotocind mai atent prin arhive, istoricii de partid au descoperit că Vasile Roaită fusese, de fapt, un agent de Siguranţă infiltrat în mişcarea muncitorească, iar sirena o trăsese pentru a atrage atenţia jandarmilor să vină să-l scape din mâinile greviştilor, întrucât fusese deconspirat. L-a omorât un glonţ rătăcit… Aşa s-a făcut că fotografiile şi lecţiile de istorie despre el au dispărut – le ştiam din manuale –, iar staţiunea balneară care îi purtase numele a fost iarăşi rebotezată: în Eforie-Sud.

Atunci, în 1948, când a început etatizarea litoralului, o mică parte dintre deposedaţii şi „foştii” care nu ajunseseră încă în puşcării – îndeosebi cei tineri – au găsit o alternativă: satul 2 Mai, aflat la 3-4 kilometri distanţă la sud de Mangalia. Între primii veniţi s-au numărat Alexandru Paleologu, soţia sa de atunci şi actorul Dorin Dron. Părăseau de-acum Costineştiul, care se numise Mangiapunar. În felul acesta s-au pus temeliile unui sat de vacanţă într-o mică localitate necunoscută, locuită de români şi lipoveni care erau pescari ori producători de miere şi caşcaval. Satul îi datora denumirea lui Kogălniceanu. Acesta, trecând pe acolo îndată după realipirea Dobrogei la România, în 1878, şi aflând că aşezarea aceea nu are niciun hram, a întrebat: „În ce zi suntem astăzi?”. „În 2 mai”, i s-a răspuns. „Atunci să se numească 2 Mai!”

La începutul anilor ’50, întemeietorilor staţiunii, între care N. Steinhardt şi indianistul Sergiu Al. George, li s-au adăugat alţi „sezonişti” care preferau singurătatea şi liniştea locului, plaja vastă, aproape pustie şi mediul „naturist” confortului minim pe care l-ar fi găsit la Constanţa sau la Mangalia. Tot atunci au descins şi primii scriitori, între care Titus Popovici şi Nina Cassian. Aceasta va rămâne o fidelă a 2 Mai-ului şi va deveni un simbol al său.

Vilegiaturiştii soseau cu trenul până la Mangalia, iar distanţa de 5-6 kilometri, de la gară până la sat, o parcurgeau pe jos sau cu trăsura. La ieşirea din oraş se afla un pod mobil, care se desfăcea pentru a putea permite vapoarelor să intre într-un mic golf. La mijlocul anilor ’70, Ceauşescu a început anume construirea unui şantier naval acolo, pentru a lovi astfel în „secta” doimaiştilor care nu mai puteau ajunge în sat decât ocolind preţ de 15 kilometri, prin comuna Limanu. Unora li s-a făcut lehamite, alţii însă n-au demobilizat.

Auzisem despre 2 Mai în ultimele clase de liceu şi am mers pentru prima oară acolo în vara lui 1971, după examenul de admitere la facultate. În primele zile petrecute am avut sentimentul că nu mă aflu în România, şi aceasta datorită oamenilor care frecventau 2 Mai-ul şi comportamentului lor. Erau mai multe categorii. În primul rând, tinerii: elevi de liceu în ultimii ani şi studenţi. Mi-am întâlnit foşti colegi de şcoală şi cunoscuţi. Cei mai mulţi locuiau în corturile întinse chiar pe plajă sau într-un mic camping, însă parte din ei stăteau şi la „gazde”, îndeosebi cei veniţi împreună cu părinţii.

Oamenii trecuţi de 35 de ani întruneau o a doua categorie, apoi cei cărora, în limbajul de astăzi, le-am spune de vârsta a treia. Impunea numărul mare de prezenţe mondene sau publice. De la poeţi şi prozatori consacraţi la redactori care apăreau în emisiunile singurului post de televiziune existent pe atunci. Însă erau şi pictori şi muzicieni, de la compozitori de muzică simfonică la Johnny Răducanu. Erau şi purtători de nume de familii istorice… Mi s-a întâmplat, în mica piaţă din centrul 2 Mai-ului, să cumpăr fructe de pe aceeaşi tarabă cu Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, care se comportau cât se poate de natural şi nu trăgeau cu ochiul să vadă dacă lumea îi recunoaşte; meteahnă tipică la actori… Un an mai târziu, în uşa magazinului alimentar aflat la câteva zeci de metri de piaţă, cineva mi l-a arătat pe Iura, unul dintre fiii fostului ideolog-şef al partidului în anii ’50, Iosif Chişinevski – tânăr subţiratec şi trist. Gestionarul îi spunea că bătuse ora închiderii şi el se retrăgea resemnat…

Pe lângă persoanele cu nume sonore, la 2 Mai veneau şi numeroşi anonimi. Îmi amintesc, mai ales datorită maşinii, de proprietarul unui Topolino înmatriculat cu număr de Prahova – bunicul Fiatului 500 – întrucât îi vedeam automobilul în fiecare vară într-o curte din vecinătatea Poştei. Oamenii aceştia căutau o altfel de vacanţă decât aceea pe care le-o oferea litoralul oficial şi aveau acelaşi comportament afabil şi civilizat. 2 Mai-ul era o alternativă la turismul etatizat şi la conglomeratul uman care copleşea Mamaia, Eforie sau Mangalia.

Opţiunea aceasta pentru alternativă – 2 Mai-ul nu era menţionat în niciun pliant sau anunţ, nu exista, pur şi simplu, sub aspect turistic – nu constituia un secret pentru nimeni. Cu rare excepţii, artiştii sau intelectualii care frecventau 2 Mai-ul sau Vama Veche, aflată în imediata apropiere, erau oameni care evitau fasciculul de lumină al Puterii.

Aşa cum l-am apucat, din 1971 până în 1975, 2 Mai-ul avea trei uliţe paralele şi patru rânduri de case, cele mai multe aflându-se pe şoseaua care duce la Vama Veche. Casele de pe stânga şoselei îşi întindeau curţile până pe plajă, astfel încât cei ce locuiau în ele aveau acces direct la mare. Existau case de chirpici, însă majoritatea erau de cărămidă, înconjurate de acele garduri specific dobrogene – mie mi se păreau „geologice” – din bolovani de calcar spoiţi cu var. În prelungirea celor două, trei sau chiar patru încăperi unite adesea printr-o prispă se găsea magazia de lemne sau odaia improvizată în care se înghesuiau pe timpul verii toţi membrii familiei „gazdei”. Apăruseră frigiderele, iar pe lângă lavoar şi empirica toaletă, în gospodăriile mai pricopsite se găsea chiar şi un „duş”, confecţionat dintr-o găleată prin care fusese trecut gâtul unei stropitori. Se practica şi un sistem de pensiune pe care l-am cunoscut foarte bine, întrucât nu am dormit niciodată în cort. Materia principală a mesei pregătite contra şapte lei de persoană o constituiau guvizii dulci şi fără oase, luaţi direct de la pescari sau de la cherhana.

La lăsarea nopţii, proprietarii casei şi copiii lor se retrăgeau în magazie sau în odaia cea improvizată şi, la lumina neonului, chiriaşii îşi prelungeau masa, siesta, discuţiile, partidele de bridge sau de rummy până târziu. Două băuturi se consumau în mod obişnuit la 2 Mai: Murfatlarul „cu corăbioare”, în sticle de un litru, alb sau roşu, falsificat în cantităţi industriale, de îndată ce se găsea pretutindeni în ţară, şi votca românească.

În curţile caselor locuite de tineri aveau loc ceaiuri – câteva în fiecare noapte –, vestite din gură în gură în ziua respectivă. Aceste petreceri, care se terminau uneori cu o baie nocturnă în mare sau cu o ieşire pe plajă la revărsatul zorilor, nu erau chefuri sau beţii şi erau cât se poate de civilizate. Nu ştiu să se fi pomenit de altercaţii, certuri, cârpeli de palme sau, Doamne fereşte!, bătăi la vreun asemenea party, cel puţin în perioada de care vorbesc. Pentru aceste petreceri, dar şi pentru plăcerea lor, proprietarii de magnetofoane Philips sau Gründig îşi cărau aparatele de la Bucureşti şi benzile cu muzica imprimată în străinătate sau „trasă” de la Europa Liberă.

În aceleaşi nopţi, pe plajă, sub privirile grănicerilor – eram într-o zonă de frontieră –, se aprindeau focuri în jurul cărora se adunau tinerii din corturi ca să-i asculte pe cei care cântau acompaniindu-se la chitară şi îmi amintesc cum, la lumina flăcărilor, l-am auzit pentru prima oară pe Mircea Florian. Era vremea în care muzica folk pătrundea la noi, tot aşa cum, în anii precedenţi, pătrunseseră Beatles, Rolling Stones sau Jacques Dutronc, dislocând astfel preferinţele generaţiei anterioare – Connie Francis, Nat King Cole, Dalida…

Pe atunci existau puţini câini de casă în România. Puteai întâlni câte o cucoană ţinând în braţe un pudel sau un pechinez, ori vânători care întreţineau un ogar, dar nu mai mult de-atât. De aceea m-a surprins numărul mare de câini de casă, de rase diferite, pe plaja de la 2 Mai şi una dintre cele mai frumoase imagini care mi-au rămas în memorie este aceea a unui cocker ieşind din mare beat de bucuria bălăcelii, scuturându-şi de apă blana şi urechile.

Fenomenul cel mai surprinzător şi, totodată, specific 2 Mai-ului era însă nudismul. Pe litoralul oficial existau câteva ţarcuri pentru nudism frecventate îndeosebi de femei şi păzite ca nişte seraiuri. Erau îngrădituri de paiantă sau patrulatere împrejmuite cu beţe de trestie înalte de 2-3 metri care aţâţau teribil curiozitatea, astfel încât la Eforie copiii se urcau pe scara trenului care mergea spre Constanţa pentru a putea zări astfel, preţ de câteva secunde, nişte trupuri complet goale – de cele mai multe ori de femei grase şi vârstnice.

La 2 Mai însă, nudismul, inaugurat în vara anului 1948, se practica neîntrerupt de o manieră firească şi civilizată. Plaja, lată, bogată în nisip, începea la marginea dinspre Mangalia a satului şi se întindea, 5-6 kilometri, până la Vama Veche. De la un punct nedelimitat anume, se terminau purtătorii costumelor de baie şi începeau nudiştii. Te puteai duce liniştit – tu fiind în slip – să îţi cauţi un prieten sau o cunoştinţă care se bronza în pielea goală şi viceversa… Politeţea, buna creştere se păstrau însă intacte şi puteai să vezi câte un domn aflat în costumul lui Adam înclinându-se ceremonios şi sărutând mâna unei doamne goale-puşcă.