Turcia și SUA au intrat într-o zodie periculoasă a confruntării bilaterale, într-o prezență publică de poziții dure, jocuri de putere periculoase și politică în forță care riscă să rupă relația bilaterală puternică și să relativizeze coeziunea chiar în cadrul NATO. Nu suntem la etapa rupturilor sau schimbărilor strategice, dar părțile trebuie să realizeze drumul pe care se angajează și să facă ambele un pas în spate, pentru a nu risca ireversibilul.

Astfel, principala problemă a relațiilor bilaterale vine azi de la perspectiva achiziționării de către Ankara a două baterii S400 din Rusia, cu scopul de a dobândi o capabilitate și de a doborî avioane de producție americană de către Turcia(să ne amintim că cele două avioane care trebuiau să doboare aeronava prezidențială la 15 iulie 2016 erau F18 decolate de la Incirlic). În contrapartidă, pentru că apare această capacitate, SUA amenință cu retragerea Turciei din programul F35, al aeronavei multirol de generație a cincea stealth, pentru care Turcia ar fi plătit deja vreo 1,6-1,8 miliarde de dolari. Și de aceea, s-au și făcut demersurile negocierilor din ultima săptămână pe o diplomație personală, față în față, la care au participat Ministrul Finanțelor și ginerele lui Erdogan, Berat Albayrak – care s-a întâlnit și cu Președintele Donald Trump - Ministrul Apărării, Hulusi Akar, Ministrul Comerțului, Ruhsar Pekcan și purtătorul de cuvânt prezidențial, Ibrahim Kalin.

Deși comunicarea publică a conținutului discuțiilor a fost rezervată și minimală, devine transparent faptul că Turcia a cerut președintelui american să blocheze prin veto hotărârea Congresului de a include Turcia în zona sancțiunilor date de Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act (CAATSA) – așa cum a făcut-o cu Arabia Saudită în urma uciderii civililor în operațiunea din Yemen. În plus, partea turcă a oferit explicații pentru propriile abordări și înțelegeri ale dezvoltărilor curente.

E adevărat că diplomația directă e una favorită a lui Trump, care se consideră un mare negociator în forță. Însă pe cât de generos poate fi cu cei care-i satisfac orgoliul pe această dimensiune, pe atât de direct și dur poate fi cu cei care încearcă să-l înghesuie la colț sau să-l condiționeze. Deci cel mai probabil, abordarea ginerelui președintelui Erdogan nu a frizat pozițiile consilierului prezidențial Gulnor Aybet, care a spus la Washington, într-un panel, în mod public: „Dacă SUA abordează Turcia în continuare de pe poziții de joc de sumă nulă, atunci ușile, care acum sunt deschise pentru relații viitoare, se pot întoarce spre un alt partener, și acesta e Rusia”. O asemenea abordare e distructivă în relația cu Donald Trump.

Înrăutățirea relațiilor pleacă de la sistemele ruse anti-rachetă S 400 și, dacă Turcia dorește să nu rupă relațiile cu SUA sau NATO – din care s-a vorbit că ar putea chiar să fie expulzată – trebuie să facă pași înapoi, în primul rând pe acest subiect. Dar și SUA trebuie să cântărească bine situația și să ofere Turciei o anumită satisfacție pe o temă crucială pentru securitatea sa. Astfel, din 2013, problemele între cele două state aliate cu cele mai mari armate din Alianță au migrat de la modul de combatere a Daesh-autointitulată Stat Islamic la sprijinirea YPG, unitățile de protecție kurde, de către SUA – considerate o prelungire a organizației teroriste PKK de către Turcia. Apoi divergența a vizat organizația lui Feitullah Gulen, numită FETO în Turcia și considerată teroristă – SUA fiind interesată doar de componenta de evaziune fiscală a clericului turc, refugiat în Pennsylvania. În fine, divergențele au intervenit în ceea ce privește sancțiunile, acuzațiile și acțiunile americane împotriva Halkbank, prin care Turcia a încălcat embargoul împotriva Iranului.

Acum Turcia trebuie să realizeze că achiziționarea de sisteme S400 e o linie roșie greu de înghițit de către SUA, mai ales de către Congres, și că Trump are dificultăți să treacă peste un asemenea gest. Apoi că orice tentativă de a bloca aderarea Macedoniei la NATO până la expulzarea turcilor guleniști ceruți de Turcia e inacceptabilă pentru Alianță. Relația cu Rusia o fi ea apropiată, dar Turcia resimte presiunile militare ruse după deschiderea bazelor în Estul Mediteranei, dar și după militarizarea Crimeii, în timp ce relația strategică cu SUA merge dincolo de războiul cuvintelor – baza de la Incirlic, prezența capabilităților strategice aici, prezența radarului pereche pentru interceptorii scutului antirachetă de la Deveselu, capabilități despre care nici o parte nu a făcut vorbire că ar intra sub presiuni sau amenințări de schimbare a statutului.

În plus, NATO e mult mai neutră față de achizițiile de tehnologie militară și se constituie în platformă de discuție pentru divergențele dintre Aliați, nu în instrument împotriva vreunuia dintre ei, și o putem vedea din declarațiile secretarului general Jens Stoltenberg pe acest subiect. La aceasta mai putem adăuga participările fără precedent și constante ale Turciei în exercițiile NATO în Marea Neagră și Marea Baltică, angajamente clare și nedisimulate privind perspectiva relației cu aliații și limitele relației cu Rusia. Turcia își dorește mai multă flexibilitate de la SUA, dar uneori depășește limitele și liniile roșii acceptabile la Washington.

Pe de altă parte și SUA trebuie să gândească avantaje strategice pentru Turcia care răspund preocupărilor sale legitime de securitate, dincolo de acordurile comerciale și ținta de 75 miliarde de dolari în comerțul bilateral, grupul de lucru pe înalte tehnologii și digitalizare, cercetarea și dezvoltarea în companii mixte turco-americane amplasate în zone economice libere. Iar cheia devine azi zona tampon pentru refugiații din nordul Siriei, dincolo de frontiera turcă, acolo unde SUA trebuie să poată vinde tema aliaților săi kurzi.

Iar subiectul e dificil, chiar dacă oferă multiple avantaje: permite amplasarea refugiaților sirieni din Turcia pe teritoriul sirian, permite o zonă tampon de securitate, cu garanții turce, împotriva atacurilor asupra teritoriului său venite de la formațiuni kurde, blochează legătura directă între kurzii turci și cei sirieni, permite și respirația anti-Assad și prezența turcă pe teritoriul sirian, în perspectiva negocierilor inter-siriene. Dar și revenirea unei părți dintre sunniții epurați și goniți de regimul allawit. În schimb, acțiunea presupune garanția împotriva oricărei ciocniri turco-kurde pe teritoriul sirian, un angajament extrem de dificil și care reclamă prezență americană pe teren și negocieri constante între comandanți locali, pentru a evita lupta armată directă. Așa cum reclamă și acordul kurzilor pentru asemenea modificări pe teritoriul lor, apărat cu sânge împotriva Daesh-Stat Islamic și greu de cedat turcilor.