Turneul lui Mike Pompeo, secretarul de stat american, în Orientul Mijlociu a avut multiple ținte și obiective. 10 zile, 9 state, cu o echipă neplătită din cauza „închiderii” guvernului american – neadoptarea bugetului din cauza zidului/gardului de la granița cu Mexicul - în cea mai lungă perioadă din istorie, dar și cu cele mai multe vacanțe în diplomație, la 2 ani de mandat: 40 locuri vacante din 188, dintre care 6 din cele 9 state vizitate și alte 3 în locuri esențiale din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Fragilitatea diplomatică e dată de absența ambasadorilor americani în Egipt, Iordania, Qatar, Arabia Saudită, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Maroc, Libia și Siria, dar și a vacanței poziției de director general pentru Orientul Mijlociu, în toate aceste cazuri fiind desemnați interimar diplomați care nu au nici aceeași relevanță pe teren și nici aceeași audiență la decidenții politici de la Departamentul de Stat și din Casa Albă. Pompeo a relevat aplecarea Americii lui Trump spre politica de putere, spre realism dur și pur, spre favorizarea aliaților loiali și premierea acestora dar și preeminența înclinației spre stabilitate și așezări solide pe relații de putere puternice versus înclinația spre idealism, liberalism și democrație.

La Cairo, Pompeo a rostit un discurs fulminant și extrem de nepotrivit, care marchează lipsa de continuitate în politica americană, criticismul de pe poziții profund partinice față de predecesori săi și preeminența pentru parteneri de forță, chiar dacă aceștia sunt autocrați sau prinți cu puteri absolute. De altfel, monitorizările discursului lui Mike Pompeo de la Universitatea Americană din Cairo arată o singură referire la libertate și zero la drepturile omului și democrație. În schimb, într-un discurs relativ sărăcuț și scurt, a făcut de 20 de ori referire la Iran.

Pragmatismul noii politici americane, combinate cu realismul său dur și pur, rezultă și din înclinația de a identifica direct aliați și parteneri care urmăresc, ajută și sprijină politicile SUA sau le realizează, pe costuri propria, în locul Washingtonului. Parteneri sunt cei care împart costuri și preiau roluri în politicile americane peste tot în lume. Iar obiectivele fixate sunt relativ evidente: combaterea mai departe a Daesh-Stat Islamic, rivalitatea intratabilă cu Iranul – îndiguit prin sancțiuni și anularea acordului nuclear, dar și prin acțiuni directe, ce vizează „expulzarea fiecărei cizme de soldat iranian” și a fiecărei urme de influență iraniană din Siria, din întregul Orientul Mijlociu, din statele Golfului și din Africa de Est și Nord.

În turneul său din regiune, problematica explicării retragerii din Siria a fost în prim planul preocupărilor secretarului de Stat Pompeo, cu toate greutățile pe care un asemenea demers le presupune, după un anunț intempestiv al Președintelui Trump, ce trebuie explicat post-festum. Și nu a fost ușor, pentru că simpla abordare concomitentă a angajamentului SUA în regiune, împotriva Iranului și a Daesh, respectiv retragerea trupelor americane din Siria sunt, pe fond, acțiuni opuse.

În plus, Orientul Mijlociu însuși îl aștepta pe Pompeo cu un munte de teme nerezolvate: coeziunea Consiliului de Cooperare al Golfului și relațiile cu Qatarul(respectiv Turcia); situația din Yemen a coaliției arabe și recentul atac mortal cu dronă ce a întrerupt armistițiul dintre forțele guvernamentale și rebelii Houthi; rivalități și divergențe între potențiali aliați cu agende diverse; influențele pe care le mențin actori terți în regiune – Rusia, Iran, China.

Lansarea la 13 și 14 februarie a Ministerialei de la Varșovia privind dezbaterea pentru Promovarea Viitorului Păcii și Securității în Orientul Mijlociu pare cea mai substanțială formulă și proiect identificat. 70 de state vor fi reprezentate de pe mai toate continentele, Asia, Africa, Orientul Mijlociu, Europa și Americile, cu certitudine. Și conferința va acoperi de la riscurile de proliferare nucleară și balistică, la regimurilor de teroare impuse, la finanțarea Hezbollah și a organizațiilor și milițiilor șiite, inclusiv a rebelilor Houthi din Yemen, până la ingerințe și tulburări în toată regiunea, nu mai vorbim despre prezența militară iraniană directă în regiune.

Ministeriala de la Varșovia organizată de către Statele Unite va viza teme precum terorismul, extremismul, dezvoltarea rachetelor, proliferare nucleară, comerțul maritim, securitatea, amenințările prin intermediari (proxy) în regiune, dar și concentrarea pe stabilitatea în Orientul Mijlociu, pe pace, libertate și securitate, toate aceste teme pentru a fi siguri că Iranul nuși va continua “influența destabilizatoare”. O reuniune calificată deja de ministrul de externe iranian drept show mediatic anti-iranian.

Componenta politică a apărut în discursul de la Cairo, acolo unde Pompeo a criticat politicile lui Barack Obama și politicile anterioare ale președinților americani succesivi în Orientul Mijlociu, fără nominalizări directe. Asta deși Secretarul de Stat Pompeo a afirmat emfatic că, acolo de unde se retrage America, vine haosul, și că America este forța binelui, stabilizând spațiile în care poposește(afirmații nesusținute de propria critică la adresa acțiunilor predecesorilor săi). Terorismul islamist radical precum și lupta de pe pozițiile creștinului evanghelist practicant contra Islamului radical sunt teme asumate de Pompeo în discursul care-i privea mai degrabă pe lideri decât populațiile musulmane din regiune. Protejarea Israelului și combaterea Iranului ar fi celelalte două idei forță ale doctrine americane Trump, expusă de către secretarul său de stat.

Mike Pompeo a subliniat condiția pentru investiții în reconstrucție în Siria, în zonele controlate de Bashar al Assad, este ca toate trupele iraniene și milițiile Hezbollah precum și alte asemenea componente să fie retrase din Siria înainte de orice discuție pe acest subiect. Mesajul trebuia să fi ajuns la președintele sirian, Bashar al Assad, care a fost anunțat și prin discursul din Cairo al Secretarului de stat că este acceptat să revină în prim planul politicii siriene, odată cu retragerea trupelor americane.