„Angelus Novus” este titlul unei lucrări de artă. Mai precis, titlul unui desen. A fost realizat de Paul Klee în 1920, folosind cerneală de China, creion și acuarelă. Povestea acestei mici lucrări, care se găsește acum în colecția de artă Muzeului Israelului de la Ierusalim, este sugestivă pentru sensul pe care îl va dobîndi în cultura europeană.

Klee a desenat și pictat vreo 50 de îngeri (fie vorba între noi, toți îngerii pictați de Klee îl oripilau pe Paul Gherasim și cred că e ușor să ne imaginăm de ce), dar acest „Angelus Novus” a devenit, de departe, cel mai celebru. După ce a fost expus de artist într-una din primele sale expoziții personale, la Munchen, desenul a fost scos la vînzare, a trecut de la un negustor la altul și, la un moment dat, și-a întîlnit stăpînul.

Eu cred că lucrările de artă au perechea lor omenească, undeva pe lume. Știți cum se spune despre oameni că își au perechea lor pe lume, „sufletul pereche”, doar să-l găsească. Poate că și lucrările de artă își caută perechea omenească, adică acea compatibilitate absolută și singulară cu un privitor. Să iei în stăpînire din punct de vedere juridic o lucrare de artă nu-i greu și o poate face oricine are banii necesari ca s-o cumpere sau prietenul inspirat care să i-o dăruiască. Dar, să iei în stăpînire sufletește o lucrare de artă este cu totul altceva. Să faci dintr-o lucrare dublul tău visual, să fie obsesia ta și continua ta încîntare, să o privești ani de zile, să o pui mereu sub ochii tăi – asta numesc eu să iei în stăpînire o lucrare de artă. Dar, nu dezvolt mai mult despre ce înseamnă să stăpînești sufletește o lucrare de artă, pentru că povestea care urmează este suficient de elocventă.

Așadar, în 1921, prin primăvară, filozoful Walter Benjamin dă de această lucrare, se îndrăgostește pe loc de ea și o cumpără pentru o sumă care ar echivala, în banii noștri, cu vreo 12 euro. Din acel moment și pînă spre sfîrșitul vieții lui Benjamin, acest înger va sta cu el, îl va privi continuu și îi va prilejui multe idei. Cel mai probabil, Benjamin a văzut în acest înger nou ilustrarea a unei legende din Talmud, care spune că Dumnezeu produce continuu îngeri care-l slăvesc și-l servesc. Așadar, producția cerească de îngeri nu se oprește niciodată, pentru că nici cîntările de slavă pentru Atotputernicul nu se opresc. Greu, totuși, de crezut că asta a avut și Paul Klee în minte – pictorul nu era evreu și nu cred că legendele talmudice erau neapărat prezente în mediul lui cultural. Totuși, cum ziceam, îl preocupa tema îngerilor.

Benjamin avea 29 de ani cînd a cumpărat lucrarea. Provenea dintr-o familie înstărită de evrei așkenazi bine asimilați în societatea germană de la începutul teribilului veac XX. Din momentul în care a cumpărat acest desen, Benjamin nu s-a mai despărțit de el. În viața lui, a urmat un fascinant periplu intelectual căci, spirit viu, Benjamin a început repede să producă critică literară, filozofie, studii iudaice. A intrat, de asemenea, întro relație intensă și tumultuoasă cu marxismul și cu marxiștii. „Angelus Novus” a mers cu el peste tot. În 1932, Benjamin simte cum antisemitismul nazist devine tot mai periculos și părăsește Germania, mai întîi în Spania, apoi în Italia și în final se stabilește la Paris. În 1940, cu trupele germane înaintînd fără oprire spre Paris, Walter Benjamin pleacă precipitat spre Sud, sperînd să treacă Pirineii în Spania, de unde vroia să ajungă în Portugalia, unde urma să ia un vapor spre Statele Unite. A plecat de la Paris în grabă – la o zi după plecarea lui trupele germane intrau în capitala Franței și Gestapoul odată cu ele. Astăzi știm că unul dintre primii oameni pe care temuta poliție politică nazistă i-a căutat prin Paris a fost chiar Walter Benjamin. Filozoful le-a scăpat printre degete. A reușit să treacă Pirineii împreună cu alți cîțiva refugiați și au tras la un han într-o localitate catalană de lîngă graniță. Acolo au aflat că generalul Franco dăduse ordin grănicerilor să returneze în Franța pe toți cei care se refugiau din calea nemților. Benjamin a intrat în panică și, în fața perspectivei de a fi livrat direct în mîna Gestapoului, s-a sinucis. A doua zi după ce Benjamin a luat supradoza de morfină care l-a trimis la Dumnezeu, Franco a revenit asupra ordinului și toți ceilalți membri ai grupului de refugiați din care făcea și el parte au primit liber acces spre Lisabona și au ajuns în capitala portugheză în siguranță. Mai mult, traseul urmat de Benjamin prin munți, din Franța spre Spania, pînă în mica localitate catalană, a devenit o rută obișnuită pentru refugiații evrei în lunile care au urmat, pe acolo scăpînd cu viață sute, sau poate chiar mii de oameni. La trei luni după sinuciderea lui Benjamin, Hannah Arendt a ieșit și ea din Franța exact pe același traseu și a ajuns cu bine în America, așa cum știm.

Cînd a murit, însă, Benjamin nu avea îngerul cu el. În graba plecării, îl lăsase la Paris, în grija prietenului său, Georges Bataille. Într-un fel, Benjamin, rămas în ultimele luni la Paris fără mijloace de existență și plănuind fuga spre America, își punea spenaranța în acest înger. Există scrisori în care îi roagă pe prietenii săi de peste ocean să-i spună cît ar putea lua pe lucrarea lui Klee (care ajunsese, între timp, un artist cu o bună cotă peste ocean), astfel încît să-și poată plăti biletul de vapor.

După război, lucrarea a trecut de la Bataille la Adorno și apoi la Gershom Scholem – toți prieteni buni ai lui Benjamin. După moartea lui Scholem, în 1987, văduva sa a donat lucrarea Muzeului Israelului din Ierusalim.

Dar la data donației, „Angelus Novus” era deja celebru, mai ales datorită lui Benjamin. Referințele la „Angelus Novus” în scrierile lui Benjamin sînt numeroase – lucrarea devenise, cum spune undeva Andrei Pleșu, un adevărat „Meditationsbild” pentru Benjamin, adică un obiect a cărui contemplație îi stimula nesecat meditația. Însă, cel mai des citat dintre fragmentele pe care ”Angelus Novus” i le provoacă lui Benjamin este unul ce poate fi găsit într-o lucrare tîrzie a sa, din 1940, intitulată „Despre conceptul de istorie”, o carte care, în ciuda titlului ei respingătorfilozofic, cuprinde fragmente de gînduri despre istorie. Vă reamintesc, cartea e scrisă de un evreu, refugiat la Paris, în anul căderii Franței și înaintării hitlerismului ce părea de neoprit. În această carte găsim următorul fragment:

„Există un desen de Klee numit Angelus Novus. Înfățișează un înger care pare pe punctul de a se îndepărta de lucrul la care privește. Ochii lui sunt largi, gura este deschisă, aripile sale sunt desfăcute. Astfel trebuie să arate îngerul istoriei. Fața îi e întoarsă către trecut. Acolo unde nouă ne apare un lanț de evenimente, el vede o singură catastrofă, care continuă să adune ruine peste ruine și care le aruncă la picioarele sale. Îngerul ar vrea să rămână pentru o un timp, să trezească morții și să refacă întregul care a fost distrus. Dar o furtună suflă dinspre Paradis și i se prinde în aripi; este atât de puternică încât îngerul nu și le mai poate strânge. Această furtună îl împinge în mod irezistibil către viitor, cel către care spatele său este întors, în vreme ce grămada de dărâmături din fața-i crește până la cer. Ceea ce numim progres este această furtună.”

Prestigiul cultural al acestui citat este, pe merit, foarte mare, căci avem aici o excepțională intuiție a istoriei. Mi-ar plăcea să mai vorbim despre asta, în curînd.