Una dintre meseriile cele mai bănoase este cea de prognozare a dezastrelor de natură economică. Dacă mai ai și un model, eventual un Premiu Nobel și te cheamă Stiglitz, poți fi extrem de vocal și de succes în prognoza crizelor economice globale, chiar dacă acestea nu mai au loc. Când ai și nimerit una din plin, prestigiul aduce enorm de multe avantaje. Ei bine 2019 vine cu semne deloc îmbucurătoare pentru piața și economia globală. Deja prognozele nu erau deloc roz, dar ele veneau cu precădere din două direcții.

Mai întâi, criza datoriilor suverane: datoriile majore ale multor state amenință stabilitatea globală și, dacă băncile și-au securizat, după criza din 2007-2008, depozitele și creditele, economiile naționale nu au reușit să aplice până la capăt prevederile necesare, nici măcar în Europa, acolo unde principiul ghilotinei nu s-a aplicat, deficitele structurale au zburdat în ultimii ani, fără sancțiuni, ba chiar și criteriile Maastricht, sub 3% din PIB deficit, nu au fost respectate de state fondatoare ale UE stete prea mari ca să cadă sau să poată fi salvate. Italia e un exemplu viu, cu bugetul refăcut de două ori la rând pentru a fi acceptat cu deficit de 2.04%, în condițiile unei datorii de peste 130% din PIB.

Firește că nu numai dimensiunea datoriei contează, ci și motoarele creșterii economice și structura acestei datorii. De exemplu, Japonia, cu peste 300% din PIB datorie, se împrumută cu precădere de la proprii cetățeni, de unde preocupări ceva mai reduse de implozie. În Europa, datoriile sunt cu precădere externe, se tranzacționează pe piețe secundare iar impactul e mult mai mare în caz de criză. Dar doar atunci când o criză pornește, din motive diverse, ea afectează o țară cu asemenea datorii iar slabiciunile joacă rol nefast major, de obicei de amplificator de criză.

A doua sursă posibilă de criză globală majoră – care poate antrena criza datoriilor suverane ale statelor – este China. Regresul Chinei, depresia sa economică, plafonarea creșterii respectiv scăderea acesteia aduce probleme majore economiei globale. Vorbim despre o Chină cu 250% din PIB datorie externă care a finanțat dezvoltarea forțată și investițiile masive în infrastructură, dar și cu un raport între consumul intern și exporturi complet dezavantajos.

Ei bine, nici măcar o cădere economică a Chinei nu s-a petrecut, în ciuda centralizării și politizării deciziei economice, după preluarea puterii centralizată și de către partid în noul mandat al Președintelui Xi Jinping. Într-adevăr, reducerea posibilităților managerilor din companii extrem de bine pregătiți, inventivi și capabili, de a lua decizii majore ei înșiși a redus flexibilitatea și rapiditatea deciziilor și a limitat capacitatea Chinei să se adapteze. Dar de data aceasta, declanșator crizei a fost politicul, o decizie majoră, izvorâtă, e adevărat, din interese economice și comerciale legitime: ciocnirea și războiul comercial sino-american.

Efectele primei tranșe de sancțiuni, taxe în valoare de 200 mld dolari, încep să se vadă în economia chineză. Ultimul trimestru din 2018 a arătat o scădere a vânzărilor marilor companii, o scădere a încasărilor, indicii de cheltuieli și achiziții al firmelor s-au situat la nivelul unei economii în depresie, care a intrat în frânare și își arată tot mai mult vulnerabilitățile. Cea mai importantă, modelul bazat pe exporturi și investiții, dar și creșterea de la 35%(în 2008) la sub 60% din PIB a consumului intern (cota avantajoasă ar fi undeva între 67-70%).

Creșterea economică explozivă din 2008 - pe care s-a bazat revenirea după criza subprimes, a produselor derivate, din SUA, urmată de criza datoriilor suverane în UE – a durat 5 ani, dar modelul nu e sustenabil pe termen lung. Investiții s-au făcut, pentru un ritm de creștere forțat, dar pe datorie, care a ajuns la 250% din PIB(Produsul Intern Brut al Chinei!!!) iar ritmul de creștere nu mai poate fi menținut. De această dată, disputa comercială cu SUA a împins China în poziția de a sista angajările forțate în multe zone ale sale, dar și la concedieri în industria manufacturieră din provincia Guangdong, de exemplu. Oamenii au fost trimiși acasă mai devreme pentru Anul Nou Chinezesc, fără plată, în alte locuri concedierile au vizat mii de oameni deja. Și nu s-a intrat încă în faza acută.

Datoriile Chinei ca stat sunt dublate de situația datoriilor regiunilor și ale orașelor, care nu sunt contabilizate la fel de exact, dar se traduc în vulnerabilități și mai mari și în amplificatori de criză. Iar cum negocierile merg prost în disputa cu SUA și noi sancțiuni se anunță, impactul e doar cel incipient, iar efectele ar putea fi și mai dramatice. Practic, pe piața americană intră tot mai puține produse, pentru că sunt, deja, mai scumpe, iar creșterea producției a încetat demult, inversându-și trendul.

Să ne lămurim: Nu SUA sau Donald Trump sunt de vină pentru vulnerabilitățile și slăbiciunile economiei chineze, sau pentru măsurile de reducere a adaptabilității și flexibilității diferitelor componente ale acesteia. Deciziile sunt conforme cu interesele naționale americane și vizează lucruri foarte clare, de la drepturile de autor și copierea, respectiv furtul intelectual, la disparitățile din balanța comercială. Iar China intră în criză și dacă ajunge la un acord, căci și acesta va presupune ajustări. Slăbiciunile Chinei au fost expuse, și au relevanță strategică globală.

China va antrena criza globală în cel mult un an. Deja producția chineză care se bazează pe componente germane, sud-coreene și japoneze, are un impact și în aceste state, exportatoare majore ale lumii. Sancțiunile vor afecta și economia americană, dar într-un timp mai îndelungat, dacă se mențin. Dar cel mai mult o vor face acordurile de liber schimb din care SUA a ieșit, cu precădere cel TransPacific și blocarea negocierilor acordului cu UE. Dar, până atunci, criza economică globală a început să-și facă simțită prezența și amenință toate economiile vulnerabile ale lumii.