S-a cam dus vremea coșarilor tradiționali, care îți băteau la poartă, ți se cățărau prin pod pe acoperiș, ca niște acrobați, și îți curățau coșul cu o bilă de fier și o perie fixată pe o sârmă lungă pe care o purtau răsucită pe umăr.

Azi îi mai vezi rar, doar prin cartierele mărginașe ale orașelor sau pe la țară. Locul lor a fost luat de niște profesioniști, care lucrează cu scule moderne, camere video și, cînd se impune, chiar cu drone. Nici nu mai e nevoie să ți se cațere pe casă, că nu se mai poartă curățatul hornurilor de sus în jos, ci de jos în sus, de la gura sobei, până sus, pe unde iese fumul. Și nici măcar nu mai sunt îmbrăcați în negru și plini de funingine, ca pe timpuri, că poartă salopete de unică folosință, măști de gaze și costume de protecție albe, de zici că-s dela dezinsecție

Adrian Iuga, un omuleț rotofei și roșu în obraji ca o fată mare, are 58 de ani și, la bază e inginer de construcții cu specializare în informatică. De o vreme, însă, s-a reprofilat. A avut el o afacere proprie cu materiale de construcție dar, de când cu apariția uriașelor hypermarketuri de bricolaj, care i-au ruinat business-ul a trebuit să se apuce de altceva.

 

O afacere care n-a mers i-a schimbat viața

Adrian Iuga s-a angajat, din întâmplare, la filiala din România a celui mai mare producător de coșuri de fum profesionale, din România, multinaționala Schiedel. I-a luat trei ani să se școlarizeze:

„Am învățat să montez coșuri de fum profesio nale din ceramică și inox. Da’ după doi ani, timp în care m-am ocupat mai mult de vînzări, clienții care cumpărau marfă de la noi au început să ceară și servicii de curățare. Atunci, mi-a picat fisa! Împreună cu niște colegi și cu alți prieteni din domeniu, care se ocupau de service, centrale termice și acoperișuri, ne-am gîndit să învățăm să întreținem și curățăm coșurile de fum. Asta pentru că era o lipsă acută pe nișa asta de piață. Asta se petrecea în 2008”.

„Flexonetul”, scula hornarului modern

Acum 11 ani, în România nu existau decît acei coșari tradiționali, și ăia puțini, care îți curățau hogeacul ca-n evul mediu.

„Acu’ îi mai vezi doar prin filme, mai rar pe stradă. Îți desfundau hornul cu o bilă metalică, legată cu o sfoară și o perie mică, fără alte dotări. Dădeau drumul la bilă pe coș și, de cele mai multe ori, apărea riscul să fisureze sau să spargă atât coșurile de pe casele obișnuite, cât, mai ales, pe cele profesionale care costă de la 1000 de euro în sus. Că una e să cureți un coș normal și alta unul modern, profi...”, explică maestrul hornar.

Modernul coșar zice că și în domeniul lui tehnologia a evoluat enorm, în numai 15 ani. Dă să explice, numai că se bagă în vorbă și Liviu Tache Rădulescu, un zdrahon de 38 de ani, cu palmele ca niște cazmale, angajatul lui Adi Iuga de vreo patru ani.

 „Acum, cel mai utilizat instrument este «flexonetul». E vorba de un cablu din fibră lung de la 14 metri în sus, în capătul cruia e atașată o perie care poate avea o dimensiune de numai zece centimetri, dar poate ajunge și la un metru și jumătate. Uneori e necesară și introducerea unei camere de inspecție video, să nu lucrezi în orb, și dacă e absolut necesar poți utiliza și o dronă, da’ noi nu folosim, că n-am avut nevoie pînă acum”.

 

Nota de plată a coșarului autorizat

Dacă, până nu demult, pe un coșar tradițional, care-și făcea treaba cu bila lui de oțel, îl puteai plăti la mica înțelegere, cu unul sau doi poli sau cu o sticlă de vin, o găină sau ce mai aveai prin bătătură, astăzi coșarii moderni își facturează serviciile. Atunci, cam cât iau cei cinci coșari din firma lui Adrian Iuga, cu el inclus, pentru igienizarea unui coș de pe ocasă oarecare? Cei doi hornari își dau coate.

„Păi, sunt mai mulți factori care influențează tariful... Sunt coșuri simple, dar sunt și altele care au multe coturi. Sunt unele, de pildă, folosite la sobe cu lemne sau cărbuni și altele pentru cele cu gaze. Nota finală diferă, la firmele specializate. Se pornește de la 200 de lei și poate ajunge, în funcție de dificutatea lucrării, până la 2000 de lei. Și poate chiar mai mult”, explică, profesional Adi Iuga.

Pe Tache îl umflă râsul: „Dacă ai un coș de cărămidă prin care iese fumul de la o casă de la o sobă pe lemne, de pildă din Dobroești, care are tot ce-i trebuie, gură de vizitare, și nu e stricat, dar e necurățat de cinci ani eu îi cer omului 400 de lei. Dar dacă nu sunt îndeplinite condiții pot să plec fără să execut lucrarea”.

Ce mai găsește omul prin hornuri: bufnițe, ciori, ochelari, scule și ziare vechi

O chestie nouă și, aparent, ciudată, este că acești hornari modernizați nu se mai urcă pe acoperișuri decât în situații excepționale. „Nu se mai curăță coșurile, ca pe vremea lu’ bunica, de sus în jos, ci invers, de jos în sus, până pe unde iese fumu’!”, te bagă-n ceață Tache. În patru ani de când „coșerește” Tache a scos o grămadă de ciudățenii din coșurile oamenilor.

„Am găsit păsări de toate speciile: pescăruși, ciori, bufnițe, porumbei și vrăbii cît cuprinde! Am mai dat de albine și viespi, cu stup cu tot, în cele nefolosite de ani de zile și am găsit carcalaci cât degetul mare, că ți-era teamă că te mănâncă. În general păsările erau moarte, da’ am eliberat o bufniță care a avut mare noroc cu mine că se încoțopenise acolo. Și multe, multe ciori”, se mândrește Tache lăudându-se că de o vreme îl iubesc toate ciorile. Mai povestește că are acasă o colecție imprsionantă de obiecte scoase de pe diversele tubulaturi desfundate de el: „Am dat de bilele foștilor coșari tradiționali, ochelari, mănunchiuri de ziare – chiar o Scînteia din 1986 – ciocane și alte scule, sârme, platbande, fiare și funii. Unde n-aș găsi și niște bani că i-aș face juma-juma cu proprietarul”. Numai de Moș Crăciun n-a dat...

Instructor autorizat de „coșerit”

O fază pe care Adrian zice că n-o s-o uite e că, odată, s-a dus la unul acasă, să-i curețe soba și coșul și n-a putut să ajungă la obiectul muncii din cauza unor mormane uriașe de cărți vechi: Trebuia o echipă întreagă să lucreze toată ziua numai să-i debarseze odaia. M-am crucit și am plecat mofluz”.

Adrian e și profesor și îi place să se laude cu asta. Închipuie-ți că predă cursuri celor care vor să-i învețe meseria. Are mereu niște broșuri cu el, că nu se știe când dă peste unul care vrea să se facă hornar.

„Sunt formator de coșari! Un curs durează 120 de ore de teorie și 240 de ore de practică. La sfârșit, absolventului i se eliberează un certificat de calificare profesională emis de Ministerele Muncii și Educației, conform Legii 129/2000. Atestatul e recunoscut în toată Uniunea europeană”, vorbește Adi ca din carte.

Ai sau n-ai noroc dacă atingi coșarul?

Da’ care-i treaba cu atinsul coșarului, când te întâlnești cu el pe stradă? Chiar îți poartă noroc? Adrian Iuga știe originea superstiției că s-a documentat serios: „Legenda spune că la nunta unui rege din Anglia, acum câteva secole, un cal speriat și scăpat de sub control era să-l lovească mortal pe monarh, dar un coșar a sărit în fața animalului, l-a apucat de hățuri și l-a oprit. Atunci suveranul a ordonat ca toți coșarii din regatul lui să poarte acele pălării cilindrice, asemănătoare jobenului, care pînă atunci erau privilegiul nobilimii. De atunci se spune că dacă atingi un coșar îți poartă noroc”.

Tache zice că are și un slogan publcitar: „Curăță-ți coșul de fum ca să nu ajungi în drum!”. În București funcționează, astăzi, cam o duzină de firme profesioniste, iar a lui Adrian se numește: „Coșarul cu noroc”.

 

Romantismul s-a cam dus, dar meseria a evoluat în bine

Celebrele perii ale coșarilor de altădată erau din sârmă oțelită. Când se rupeau, aceștia le dădeau, în schimbul unui ban doi acolo, ca „port bonheur”, un fel de amuletă ad-hoc purtătoare de noroc și care te ferea de necazuri. „Mai ne cer femeile când ne văd, numai că astea noi sunt și din polipropilenă, teflon și PVC”, povestește Tache în timp ce îmbracă un costum de protecție alb și-și trage pe față o mască de gaze.

Adi Iuga îl completează: „Parcă nu mai e așa romantică meseria, da’ e la fel de necesară. Dacă nu-ți cureți coșul măcar o dată pe an, riști să mori intoxicat cu fum sau monoxid de carbon sau să-ți ia casa foc”. Și operațiunea nu se mai face, ca pe timpuri, de pe acoperișuri pentru că, în primul rând, s-a constatat că procedeul nou, de curățare de jos în sus, e mai eficient și lipsit de riscuri: „Înainte exista pericolul or să strici acoperișul omului, or să cazi de pe el sau să înfunzi și mai tare coșul, tasând cu bila funinginea depusă sau molozul provocat de izbirile repetate”.

Mască de gaze și costum de protecție în locul fracului și al jobenului

Și, ce zice Tache, seara, când vine acasă, negru pe față și pe mâini, și-l întreabă nevasta ce a făcut la serviciu? Coșarul se distrează: „Ce să-i spun... M-am murdărit!”. Și chiar are mâinile ca ale unui miner ieșit din șut: „Și acu’ încă sunt curate. Sunt io plin de funingine, da, nu fac mizerie la client acasă. Las în urmă «farmacie»... ”. Deși are și mănuși profesionale nu-i prea place de ele. Că acum, meseria prevede echipament de protecție care include, pe lângă manuși și mască de gaze și halate sau combinezoane din plastic, de unică folosință. „Jobenul” și „fracul” foștilor coșari au rămas doar în filmele vechi. Tache zice că el are acasă ambele obiecte vestimentare, pe care le folosește doar la nunți, botezuri, cumetrii și alte petreceri. Adrian se laudă și el că posedă o costumație asemănătoare: „M-am îmbrăcat așa când s-a lansat «Vinul Coșarului», de la podgoriile Recaș”.

Adi Iuga are un „of” pe suflet: „Cele mai mari probleme survin din cauza defectelor de proiectare și construcție. Pompierii pot confirma asta, oricând. Din păcate, pe noi nu ne cheamă nimeni în momentul construirii hornurilor. Am avea și noi ceva de spus!”. Are zece site-uri de specialitate, conturi de Facebook și Twitter.

 

Te doare mintea! „Standardul ocupațional al coșarului”

Vara se presupune că au cel mai mult de lucru, că doar n-o săși curețe oamenii sobele și hornurile iarna, când le folosesc. Amândoi sar ca arși: „Aiurea! Se trezesc în pragul iernii. Vara aveam treabă mai mult cu hotele restaurantelor și coșurile industriale!”.

Astfel, neavând prea multă treabă vara, Adrian Iuga (foto) – împreună cu câțiva colegi de-ai săi, experți tehnici extra-judiciari, toți cu studii tehnice superioare – din cauza faptului că igienizarea și curățarea hotelor restaurantelor nu făceau obiectul de activitate al unei anume meserii s-au găndit să introducă jobul acesta în activitatea lor, că se cam înrudesc, pe undeva. „Astfel, România este prima țară din UE care a suplimentat munca hornarului cu această ramură a activității sale. Uiteașa, coșeritul se dezvoltă și capătă noi orizonturi”, se mândrește Adi Iuga care nu scapă ocazia să atragă atenția că, în fiecare săptămână, în toată țara, ia foc câte un restaurant din cauza hotelor necurățate.

„Din păcate, sunt mai puțin de zece firme care fac profi treaba asta. De-aia am înființat o asociație complementară «ACHCV», adică «Asociația Curățătorilor de Hote și Coșuri de Fum» Ne-am școlarizat în Germania. Credeam că știm tot și, de fapt, nu știam aproape nimic, Coșeritul e o meserie foarte complexă”, adaugă Adrian Iuga care este și co-autor al lucrării științifice de specialitate „Standardul ocupațional al coșarului”.