Astăzi se împlinesc 80 de ani de la genocidul sovietic de la Fântâna Albă. Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord, unde între 2.000 și 4.000 de români au fost uciși de către trupele sovietice în încercarea de a trece granița din URSS spre România.

În februarie 1941 a intervenit un anumit dezgheț în relațiile româno-sovietice, ceea ce a permis reluarea negocierilor privind repatrierea românilor bucovineni și basarabeni. La 15 februarie 1941 și-a reluat lucrările Comisia de repatriere din Cernăuți. La începutul primăverii s-a răspândit zvonul că locuitorii au primit dreptul să părăsească în mod legal regiunea și să se repatrieze în România. Această veste s-a răspândit repede mai ales în satele de pe valea Siretului, iar un număr mare de români s-au prezentat la autoritățile raionului Hliboca cu cereri de repatriere. Românii bucovineni au sperat că vor putea legal să plece în România, așa cum în toamna anului 1940 au beneficiat de acest drept germanii din nordul Bucovinei. Românii de la poalele Munților Carpați evident nu cunoșteau despre masacrul care s-a produs chiar la începutul lunii februarie lângă satul Lunca. 

Deși propaganda sovietică vorbea despre un număr mic de victime, martorii locali au povestit despre un număr de răniți mult mai mare, afirmă oameni de știință, susținând că supraviețuitorii au fost torturați, executați sau îngropați de vii în morminte. Alți supraviețuitori au fost reținuți pentru a fi torturați și uciși de către NKVD, poliția secretă sovietică.

În anul 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de persoane, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Era un  

teritoriu care nu aparținuse niciodată Rusiei, care nici nu figura în Anexa Pactului. Acțiunea reprezenta un moft al sovieticilor, ca și multe altele în dorința lor animalică de ocupare de noi teritorii, pe cele deja ocupate gospodărindu-le în modul cel mai prost, informează voci istorice.

Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. 

Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți. Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. 

Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene se concretizează într-un număr de peste 7.000 de refugiați în România.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând, au întărit patrularea granițelor;  în al doilea rând, au întemeiat liste cu familiile care aveau rude și în România, declarându-le trădătoare de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.  

Începând de la acest moment, au fost considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite de intenții de a fugi în România. 

Kievul vrea să mușamalizeze tragedia românilor

Istoricul Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, condamnă atitudinea instituțiilor publice ale statului român față de masacrul de la Fântâna Albă. 

“Din păcate, evenimentul nu are o anvergură națională. Pandemia împiedică și organizarea mai la scară largă a unui astfel de eveniment, dar asta ține și de incapacitatea noastră, a românilor,  de a permanentiza în memoria colectivă suferințele prin care a trecut neamul românesc. 

Ceea ce mă îngrijorează este faptul că la 30 de ani de la căderea Uniunii Sovietice, regimul acesta naționalist de la Kiev încearcă să mușamalizeze tragedia și drama petrecută acolo. Am citit faptul că a apărut un documentar făcut de ucraineni în care se spune că plecarea celor peste 3.000 de români cu scopul de a trece granița în România a fost orchestrată de Serviciile române. Deci aici victimele sunt de vină pentru că au fost omorâte. Dacă ei încă gândesc în parametrul acesta curat bolșevic de mușamalizare a istoriei mi se pare scandalos”, a declarat istoricul Abrudan. 

Mircea Gheorghe Abrudan somează statul român să reacționeze față de mușamalizarea istoriei și față de absența permanentizării unor evenimente importante în memoria colectivă. 

“Aș vrea să văd o reacție oficială din partea Ministerului de Externe, din partea Ambasadei Române de la Kiev, a Consulatului românesc de la Cernăuți, a instituțiilor statului român, nu a asociațiilor de istorie sau a comunităților religioase. Este pur și simplu scandalos. O tăcere reprezintă o complicitate, ceea ce mi se pare rușinos. Noi, din nefericire, nu avem nici demnitatea, nici coloana vertebrală a polonezilor care realizează, de exemplu, evenimente foarte frumoase pentru comemorarea victimelor de la masacrul de la Katyn. 

Rezumând, pe plan regional evenimentul este cunoscut. Întrebarea rămâne - ce fac autoritățile centrale de la București? Cum gestionează Guvernul și Președinția această situație? Nu deputații, în nume personal, ci instituțiile trebuie să reacționeze”, a conchis istoricul Abrudan. 

Câtă vreme acest masacru rămâne provincial și nu are vizibilitate, România va fi acuzată o lungă perioadă de timp, fiind privită ca și cum nu a fost victima nimănui. 

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a transmis în acest sens că “noi, ca națiune, nu facem aproape nimic ca să se cunoască aceste momente grele prin care au trecut românii. Ne împărtășim din aceleași valori universale, deplângem sacrificiile, catastrofele prin care au trecut alte popoare, dar atunci când vorbim despre sacrificiile poporului român, parcă ne rușinăm să le prezentăm”.