În urmă cu 70 de ani, pe data de 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață de către Tribunalul Militar în ceea ce presa comunistă a vremii a numit “Procesul trădării naționale”. Sentința finală îl condamna la fostul lider PNȚ la “9 pedepse însumând 104 de închisoare plus de două ori muncă silnică pe viață”. În aceeași zi a fost condamnat la închisoare pe viață și Ion Mihalache, cel alături de care Maniu crease Partidul Național Țărănesc la jumătatea anilor 20.

Iuliu Maniu a fost arestat în data de 14 iulie 1947 după un incident produs pe aerodromul din Tămădău, care a rămas în istorie sub titulatura de “Înscenarea de la Tămădău”. Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe fugari și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Alături de Maniu au mai fost arestați, printre alții,  Ion Mihalache și Corneliu Coposu. Procesul grupului PNȚ arestat la Tămădău, mai puțin Corneliu Coposu care a fost ținut în închisoare aproape 9 ani fără a fi judecat, a început la sfârșitul lui octombrie 1947. Pregătirea populației pentru o condamnare care oricum fusese decisă de agenții sovietici s-a făcut printr-o campanie de înfierare susținută de presa comunistă.

Cum înfiera presa comunistă dușmanii poporului

Vineri, 31 octombrie, "Scânteia" își informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: "Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ț.". Șase pagini - toate! - a rezervat oficiosul PCR acestui episod, și nici realizările glorioase din producție, nici bravele acțiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. "În aula Școlii Superioare de Război, în fața unui numeros public și în fața corespondenților speciali ai ziarelor și agențiilor de presă din întreaga lume", cum titra "Scânteia", începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziției democrate. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu. Alături de stenogramele procesului, oamenii muncii mai puteau citi zilnic, pe prima pagină din Scânteia, un reportaj menit să dea culoare fițuicii monocrome. "Fără să se audă niciun cuvânt, niciun murmur, se simte totuși cum sala fierbe de indignare. Indicarea sobră și documentară a acuzării stârnește o încordare uriașă în public. Chiar câțiva corespondenți străini sunt stânjeniți. Fiecare cuvânt al actului de acuzare e ascultat cu seriozitate și frământat în mințile celor ce ascultă". Cele 350 de locuri din sala de judecată erau ocupate, de fapt, de muncitori, educați, să fie ostili celor din boxă, să se scandalizeze la auzul "trădării și crimelor" și să ironizeze zgomotos apărarea.

Ziarul Scânteia vedea “cadavre” în boxa acuzaților

În data de 2 noiembrie același ziar compara boxa acuzaților cu un catafalc iar pe liderii PNȚ cu niște câini râioși: "Au trecut numai câteva ceasuri de la confruntarea acuzaților și iată-i din nou împreună, în această dimineață însorită de Noiembrie, în boxa care - scăldată în razele soarelui - pare un catafalc cu 15 scaune pe care se instalează pe rând 15 cadavre. Intră unii după alții, livizi, cu fețele căzute, descompuși, se așează mecanic pe scăunele pe care parcă au stat o viață întreagă. Nu se privesc, nu se salută ca niște câini râioși. Plutește deasupra boxei un aer de descompunere, de baltă stătută. Boxa pute".

A negociat cu comuniștii pentru a apărea în costum la proces

Într-o astfel de atmosferă funestă, memoria a păstrat, totuși, și un episod pitoresc, relatat ulterior chiar de către Iuliu Maniu: "Au vrut să mă aducă și pe mine la proces fără guler și fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viața mea am fost îmbrăcat decent. Am declarat că în asemenea condițiuni refuz să apar în instanță. Până la urmă, domnii s-au convins și mi-au adus cămășile mele de acasă, gulerele și cravatele cu care eram obișnuit."

Sentința!

La mai puțin de două săptămâni de la debutul procesului, lotul PNȚ și-a primit sențința. Marți, 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar a dat sentinața nr 1988 prin care inculpații primeau următoarele pedepse:

Iuliu Maniu - 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viață.

Ion Mihalache - 6 pedepse, însumând 67 de ani și o pedeapsă de temniță grea pe viață.

Gr. Niculescu Buzești - 5 pedepse, însumând 69 de ani, și încă una de M.S.V. pe viață, toate în contumancie, fiind în Statele Unite.

Alexandru Cretzeanu -  3 pedepse, însumând 32 de ani, și încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite.

Victor Rădulescu Pogoneanu - 2 pedepse de câte 10 ani și una de 25 de ani temniță grea.

Grigore Gafencu - 3 pedepse, însumând 32 de ani, și una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite.

Camil Demetrescu - o pedeapsă de 10 ani și alta de 15.

Constantin Vișoianu -  2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani și la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite.

Ilie Lazăr - 2 pedepse de câte 10 ani și una de 12 ani T.G.

Vasile Serdici - 2 pedepse a câte 10 ani T.G..

Radu Niculescu Buzești - o pedeapsă de 5 ani și alta de 10 ani.

Ștefan Stoica - o pedeapsă de 5 ani și alta de 8 ani.

Nicolae Carandino - 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani și continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962.

Florin Roiu - două pedepse a câte 5 ani.

Emil Oprișan - 2 pedepse a câte 3 ani.

 

Emil Lăzărescu -2 ani închisoare.

Ion de Mocsony Stârcea - 2 ani și rejudecat în procesul Pătrășcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani M.S.

 

Scânteia anunța că populația a sărbătorit sentința

Joi, 13 noiembrie, sub titlul “Banda de complotiști trădători de țară și spioni și-a primit pedeapsa meritată!”  ziarul Scânteia anunța sentința în procesul conducătorilor fostului P.N.Ț.: temniță grea pe viață, degradare civică și confiscarea totală a averii! Tot pe prima pagină era motivat, negru pe alb, că a fost rezolvat “Nu un proces politic, ci un proces al trădării și al spionajului”. În același număr al ziarului, redactorii "Scânteii" anunțau cum "În Capitală și în întreaga țară populația salută sentința împotriva conducătorilor fostului P.N.Ț." - încercând o consfințire publică a falimentului politic total. A rămas, totuși, această declarație a lui Nicolae Carandino: "îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu își desăvârșea statuia".

Înmormântat în Cimitirul Săracilor din Sighet

După pronunțarea sentinței Iuliu Maniu a fost încarcerat la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști, la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet. În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

A fost unul dintre artizanii Marii Uniri

Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

A fost de trei ori premier al României Mari

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului. Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933. Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

Relația cu Regele Carol al II-lea, de la aliați la dușmani

In 1927 regele Ferdinand și Ion I.C. Bratianu au murit lăsând un gol adânc pe scena politică. Principele moștenitor Carol renunțase la toate drepturile monarhice și trăia la Paris sub numele de Carol Caraiman alături de amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, Mihai, în vârstă de șase ani, fiul lui Carol, a fost proclamat rege sub tutela unei regențe formată din patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae, fratele lui Carol, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Lipsa de autoritate a regenței a provocat o criză politică majoră, speculată de Partidul Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu, care dorea aducerea pe tron a lui Carol. Acesta își schimbase între timp ideile privind instituția regalității și era dornic să revină în țară în calitate de rege. Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a ajuns la București, unde deja zvonul sosirii pretendentului la tron începuse să circule, și s-a instalat la Palatul Cotroceni, iar de acolo l-a chemat pe Iuliu Maniu, care era la conducerea guvernului. În discuția purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regență, iar apoi, din aceasta postură să se abroge actul de renunțare și Carol să devină rege. Totul cu condiția renunțării la relația cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obțină un acord scris al lui Carol. În fața propunerii lui Maniu de a găsi o cale legală, Carol a răspuns ferm că vrea numai să fie rege. Încercând să nu își păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului fața de regele Mihai, Maniu și-a depus mandatul în seara zilei de 7 iunie, iar premier a devenit Gheorghe Gh. Mironescu, care a primit sarcina să ducă la capăt restaurația carlistă. În ceea ce o privea pe Elena Lupescu, regele Carol al II-lea a acționat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Acest gest îi va transforma pe Carol al II-lea și Iuliu Maniu în dușmani neîmpăcați.