Când comunismul s-a prăbușit în Europa de Est, în 1989, procesul a fost rapid și surprinzător de pașnic. Decenii de teroare și tiranie au luat sfârșit brusc, cu puține focuri trase: guvernele au abdicat, granițele s-au deschis, zidurile au căzut.

Cu toate aceste, o singură țară a făcut excepție. În urmă cu 30 de ani, cetățenii României au fost uciși cu sutele în timp ce protestau pentru eliberarea de regimul lor comunist brutal. Tulburările care începuseră pe 16 decembrie la Timișoara s-au răspândit imediat în toată România, alimentate de vestea că protestatarii au fost împușcați de securitate.

Dictatorul Nicolae Ceaușescu, întors dintr-o călătorie în străinătate împreună cu soția sa, a încercat să înăbușe haosul tot mai mare printr-un discurs de la balconul său din București, pe 21 decembrie.

În timp ce privea peste masa obișnuită de adorație obligatorie – oamenii din rândurile organizate care purtau sloganuri marxiste și portrete ale lui Ceaușescu – despotul abia începuse să vorbească înainte de a fi întrerupt de un cor din ce în ce mai mare de huiduieli, fluierături și țipete.

Era ceva atât inedit, cât și de neconceput. Pentru o clipă, camerele de televiziune au surprins și transmis național chipul uluit al lui Ceaușescu, înainte de a întrerupe transmisia. Pentru prima dată, oamenii au putut să-i vadă vulnerabilitatea. Era începutul sfârșitului.

Ceaușeștii a fugit din București a doua zi și au fost prinși de proprii oameni pe un drum rural. În ziua de Crăciun – o Sărbătoare de mult timp suprimată de regimul ateu al lui Ceaușescu – dictatorul și soția sa au fost judecați de o curte militară inventată. Au fost rapid găsiți vinovați, scoși în curte și sumar împușcați.

Primul contact cu România

La cinci ani după revoluție, am ajuns pentru prima dată în România, tânără absolventă de liceu și aflată în prima călătorie lungă, departe de casă. Când am ajuns, Ion Iliescu – noul comunist care a preluat controlul în haosul de după căderea lui Ceaușescu – era încă președinte. Cicatricile proaspete ale comunismului erau evidente: orașe înțesate de structuri urâte, de beton cenușiu; copii zdrențuroși care cerșeau la colțurile străzii; o lipsă de comerț, frumusețe și viață civică.

Pe măsură ce petreceam mai mult timp în România – un an trăind acolo, în 1997 și două decenii ulterioare ca șef al unei organizații neguvernamentale de îngrijire a orfanilor – am început să discern cicatricile mai puțin vizibile ale comunismului. Acestea sunt omniprezente și devastatoare, în special pentru cei mai vulnerabili ai societății.

Deși mulți consideră conservatorismul ca fiind lipsit de compasiune, am devenit un credincios și mai ferm al libertății și capitalismului american, tocmai datorită activității mele nonprofit în rândul copiilor abandonați din România.

Am învățat că există o simetrie sumbră între promisiunile marxismului și rezultatele sale din lumea reală. Mai simplu spus, ideologia marxistă promite virtuți specifice, dar livrează lucruri total opuse (cu siguranță nici un comunist nu vine la putere promițând cozi la pâine și lagăre de concentrare). Rezultatul este suferința umană care ar trebui întristeze orice persoană plină de compasiune. Permiteți-mi să vă spun doar trei dintre daunele sociale pe termen lung la care am asistat.

Marxismul promite apartenența, dar oferă izolarea

Dorința de a aparținere unui sistem, mai mare decât dorința de sine, este universal umană. Marxismul face recurs la această dorință predicând colectivizarea, cu drepturile individului subordonate societății în ansamblu. Sună bine și drept pe hârtie, în special pentru cei care au o dorință puternică pentru un sens mai mare pentru viața lor. Nu ar trebui să renunțăm la propriile interese individuale pentru binele mai mare?

Cu toate acestea, ceea ce au livrat comuniștii din România a fost o distrugere totală a comunității coezive. Nu numai că au demolat satele – relocând forțat țăranii în apartamente mizerabile din orașe – ci au demolat și sentimentul de încredere și sprijin în rândul românilor.

Asociațiile comunitare neoficiale sunt întotdeauna o amenințare pentru guvernele comuniste, care nu pot permite nicio altă loialitate mai mare decât cea pentru partid, iar România nu a diferit la acest capitol. Spionii și informatorii se infiltrau aproape în fiecare relație și adunare. Cei dispuși să își denunțe prietenii apropiați și familia au obținut favoruri speciale.

Fără să aibă încredere în nimeni, românii au devenit profund izolați unul de celălalt. Acest sentiment înrădăcinat de neîncredere reciprocă continuă să fie un obstacol major în aducerea laolaltă a românilor pentru rezolvarea problemelor sociale.

Marxismul promite egalitate, dar oferă sărăcie – pentru toată lumea, mai puțin pentru elite

Pe lângă faptul că este colectivist, marxismul este mai întâi de toate o ideologie a invidiei. Bogăția și prosperitatea sunt sumă zero și suntem cu toții în competiție pentru asta. Oricine are mai mult decât mine, în mod clar ia ceva de la mine. Guvernul ar trebui să se asigure că suntem cu toții egali, nu doar în oportunitate, ci și în rezultat.

În realitate, ceea ce oferă marxismul, în România și în alte părți, este sărăcia. Lipsindu-le motivația necesară avansării de sine care alimentează cele mai multe realizări ale omului, economiile comuniste din Europa de Est au șovăit. În timp ce întreg blocul sovietic a suferit economic, ceea ce l-a determinat pe Gorbaciov să promoveze reformele care s-au transformat rapid în revoluții, suferința României a fost deosebit de severă.

Prietenii mei români din clasa de mijloc își pot aminti exact prima dată când au văzut o banană sau o portocală – un prieten nu știa cum să facă cu banana, așa că a mâncat-o cu tot cu coajă. Alți prieteni și-au amintit de orele state în fiecare săptămână pentru a primi rații sărăcăcioase de mâncare. Locuind în România anilor post comuniști, am învățat să mă descurc fără magazine alimentare, fructe în timpul iernii sau apă caldă constantă. Dacă toți cetățenii erau egali sub comunism, erau egali și în sărăcie.

Dar adevărul este că nu erau egali. Exista o cale către bogăție și prosperitate deschisă doar pentru câțiva: elitele din Partidul Comunist. În timp ce românii au ajuns la pragul înfometării și în timp ce jumătate de milion de copii au fost privați de copilărie în orfelinate, Ceaușescu și-a construit cel mai mare palat din lume, grotesc și uluitor de opulent.

Marxismul promite demnitate și compasiune, dar oferă degradare și cruzime

Peste tot unde a existat comunism, s-a prezentat drept avocatul muncitorului, apărătorul omului obișnuit împotriva burgheziei lacome. Tinerii care se consideră plini de compasiune pentru oamenii asupriți de cei bogați sunt atrași, de obicei, de ideologii de stânga.

În lumea reală, însă, am văzut cum comunismul nu favorizează altceva decât cruzimea, egoismul și lipsa empatiei. Aceste efecte sunt rodul natural și amar al unei ideologii care izolează oamenii unul de celălalt, transformându-i în rivali pentru aceleași bunuri insuficiente.

În România, chiar și până în zilele noastre, rar găsești funcționari publici, aleși sau numiți, care își văd pozițiile ca fiind altceva decât o platformă pentru avansare și îmbogățire prin corupție. Dogma „pentru toți” a marxismului se transformă rapid în „fiecare pentru el”.

Cei slabi și vulnerabili sunt primii care au de suferit. O caracteristică comună a națiunilor comuniste a fost moștenirea orfelinatelor inumane de stat.

România este infamă pentru orfelinatele sale infernale, dar revoluția ei haotică a permis pur și simplu jurnaliștilor occidentali să intre și să descopere ce se întâmplă peste tot în întregul bloc sovietic. Chiar și astăzi, deși condițiile pentru copiii abandonați s-au îmbunătățit în mod incontestabil, mentalitatea comunistă și lipsa de compasiune  din rândul oficialilor guvernamentali continuă să îngreuneze munca noastră de a ajuta copiii aflați în dificultate.

Marxism vs Comunism vs Socialism

În cele din urmă, un cuvânt despre termeni: am folosit în mod repetat termenul „marxism” pentru a cuprinde atât socialismul, cât și comunismul, ambele fiind etape ale teoriei marxiste. Cu toate acestea, vorbind cu prietenii români despre sistemul de guvernare sub Ceaușescu, unii s-au opus folosirii termenului „comunism”.

„Nu, nu, nu eram o națiune comunistă, chiar dacă eram conduși de Partidul Comunist”, mi-a spus un prieten. „România a fost o țară socialistă. Ne-au spus asta încontinuu, în școli și peste tot. Ne îndreptam spre comunism, dar nu l-am atins”. Într-adevăr, urmărind din nou discursul final al lui Ceaușescu, am numărat în total opt menționări ale „socialismului” sau „România socialistă”, cu o menționare rară a comunismului.

Lăsând subtilitățile terminologice la o parte, este din ce în ce mai clar că tinerii americani sunt din ce în ce mai confortabili cu ideologii din spectrul marxist. Nici măcar termenul „comunism” nu pare să poarte stigmatul pe care îl are „fascismul”, în ciuda faptului că este o formă de tiranie la fel de sălbatică și ucigașă.

Pentru orice american înclinat să creadă promisiunile false ale marxismului, mai degrabă decât realitatea istorică, oricui crede că această ideologie este umană în vreun fel sau plină de compasiune, vă avertizez. Am asistat la urâțenia, sărăcia și disperarea pe care o lasă în urmă. Am vorbit cu cei care au suferit în închisorile marxiste și am văzut memorialele celor care au murit pe străzi în căutarea libertății.

Mi-am petrecut viața de adult lucrând pentru a atenua daunele aduse copiilor vulnerabili – care încă suferă zi de zi – de moștenirea îngrozitoare a comunismului. Nu vrem ca asta să se întâmple și în America. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru asta, scrie Jayme Metzgar, în publicația thefederalist.com.