„Evenimentul zilei” continuă şi azi preluarea celor mai interesante aspecte din ,,Punctul de vedere preliminar al SRI, din 1993”, cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Serviciul Român de Informaţii a ridicat încă din ’93 mai multe semne de întrebare despre desfăşurarea evenimentelor dramatice din decembrie 1989, iar azi publicăm o analiză extrem de interesantă legată de aspectele fierbinţi ale zilelor de 21-22 decembrie din Bucureşti, precum maltratarea manifestanţilor de la ,,Universitate” sau despre degringolada din 22, când nu se ştia cine conducea Armata.

În ziua de 21 decembrie 1989, în diferite puncte din zona Capitalei începuseră să se constituie grupuri – în principal tineri- fiind vizibilă intenţia acestora de a declanşa manifestaţii de protest, forţele de ordine (M.I.) amplasate pe laturile exterioare ale dispozitivului de gardare au fost relativ puţine, fiind întărite abia după ,,spargerea” mitingului.

Toate acestea ar putea constitui un punct de plecare pentru descifrarea principalelor elemente ale manevrei, precum şi pentru identificarea unora dintre regizorii şi actorii acesteia, de către instituţii abilitate cu anchetarea evenimentelor.

Bătuţi şi maltrataţi la metrou

Lucruri care ies din logica bunului simţ se petrec în Bucureşti şi în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Aşa cum am arătat deja, intervenţia scutierilor în acţiunile de reprimare se produce spre miezul nopţii. La început, acţiunile acestora erau coordonate şi dirijate, ei alegându-şi ţintele – grupuri mai compacte – şi acţionând pentru dispersarea lor. Evoluţia a luat, însă, o întorsătură tragică, în momentul în care, în rândul scutierilor a fost lansat zvonul că, la Piaţa Romană, mai mulţi colegi de-ai lor fuseseră omorâţi prin înjunghiere cu şurubelniţe. Că nu era decât un zvon, o probează faptul că acest aspect nu s-a putut verifica şi despre el nu au apărut nici un fel de date. Iar dacă aşa stau lucrurile, se pune întrebarea firească: cine şi cu ce scop lansase un astfel de zvon?

Din acest moment, scutierii nu au mai putut fi stăpâniţi de şefii lor şi au început să ,,lucreze” la grămadă, fără nici o alegere şi fără limite. Un caz exemplificativ pentru întorsătura tragică a situaţiei şi starea de spirit a celor implicaţi, relatat de persoane care au fost victime ale episodului respectiv, este cel în care aproape toţi pasagerii care au coborât, la un moment dat, la staţia de metrou Piaţa Universităţii, până şi copii, au fost pur şi simplu luaţi pe sus, maltrataţi. În aşteptarea ducerii, cei ,,prinşi” erau bătuţi, târâţi de mâini şi de picioare şi obligaţi să se culce pe burtă, unii peste alţii, construindu-se grămezi formate din câte trei-patru straturi de oameni: bărbaţi, femei, copii, de-a valma.

Cum au reuşit civilii să captureze un TAB?

În aproape tot acest timp, în dreptul Hotelului ,,Intercontinental”, în imediata vecinătate a cordonului de militari, exista un grup de agitatori, foarte activ, amplasat pe un TAB ,,cucerit”, abandonat de echipaj, grup care nu a fost supus nici asalturilor scutierilor, nici tirului executat în zonă. Iar spargerea ,,baricadei” nu s-a realizat spre zona TABului, pentru a fi eliberat, ci diametral opus, spre zona restaurantului ,,Dunărea”.

Cum au reuşit nişte civili să captureze o maşină de luptă şi cum au fost ei ocoliţi de toate necazurile nopţii aceleia fierbinţi, rămân, încă, întrebări care-şi aşteaptă răspunsul. (...)

Şeful Securităţii Bucureşti a părăsit unitatea, fără explicaţii

Semne de întrebare ridică şi situaţia ambiguă adoptată de conducerea superioară a fostului D.S.S. Astfel, în lipsa generalului Vlad – aflat în sediul C.C al P.C.R. -, conducearea trebuia să fie, automat, preluată de adjunctul său, generalul Bucurescu Gianu. Acesta însă – conform unor relatări ale fostului său şef de cabinet - refuză să răspundă la telefon sau să dea vreo indicaţie cu privire la activităţile ce-ar fi trebuit desfăşurate.

După cum o necunoscută mai stăruie şi în ceea ce-l priveşte pe fostul şef al Securităţii Municipiului Bucureşti, colonelul (r) Goran Gheorghe, care, în cursul nopţii de 21/22 decembrie 1989 a părăsit unitatea fără să anunţe cine îl înlocuia la comandă, reapărând abia după 25 decembrie 1989, când deja, oarecum, situaţia se stabilizase. (...)

În desfășurarea evenimentelor din decembrie ‘89, structurate inițial pe confruntarea cu regimul, iar mai apoi pe cea cu „teroriștii”, fuga cuplului dictatorial (ora 12.08 a zilei de 22 decembrie) marca momentul inițial al unui scurt răgaz debusolat, minat de vidul de putere, colapsul instituțional și absența oricărei instanțe de apel, fie ea po-litică, fie militară. Instituțiile fundamentale ale regimului se vedeau brusc destructurate, până la nivelurile locale.

O zi întreagă nu s-a știut cine e la conducerea Armatei

Ministerul de Interne, lipsit de comandă, dispare ca instituție din planul acțiunuii (Tudor Postelnicu era reținut în sediul fostului C.C. al P.C.R., ocupat de revoluțiuonari, iar Iulian Vlad se găsea în aceeași clădire, fără a-și mai exercita funcția de șef al organelor de securitate). Iar Armata – singura instituție care ar mai fi putut constitui o legitimă instanță de apel – se confrunta, ea însăși, prin moartea generalului Milea, cu lipsa unei conduceri unice. Relevant, din această perspectivă, este faptul că la întrebarea lui Sergiu Nicolaescu, lansată în jurul orelor 14.20, prin intermediul televiziunii: „Cine a preluat comanda M.Ap.N.?”, au apărut două răspunsuri diferite. Unul, venit pe lista instanțelor revoluționare în curs de constituire, atribuia conducerea armatei generalului V.A. Stănculescu, în timp ce un altul, venit din partea unui „consiliu al generalilor” și anunțat pe postul național de televiziune de căpitanul Lupoi, acredita varianta unei conduceri a M.Ap.N. asigurată de generalul Militaru. În cursul aceleiași după-amieze, în jurul orei 16.00, generalul Ștefan Gușe se întoarce de la Timișoara și, prin chiar funcția sa de șef al Marelui Stat Major, devenit, conform legii și prevederilor militare, ministru al apărării, mărește la 3 numărul centrelor de comandă ale armatei. Confuzia este și mai mult sporită de pseudo- comanda televizată, dar cu impact considerabil, realizată de Studioul 4 al Televiziunii. Dovadă că, în chiar cursul nopții care urmează, într- o discuție telefonică cu generalul Stănculescu, generalul Gușe afirmă: „Trebuie să calmăm situația! Marinarul ăla (Cico Dumitrescu – n.n.) să nu mai dea ordin prin televiziune la unitățile noastre militare, că destabilizăm toată țara”.

S-a cerut oprirea „măcelului” când nu începuse să se tragă

Tot în ordinea faptelor, după-amiaza zilei de 22 decembrie înregistrează încercările, de-acum cunoscute, de coagulare, a primelor nuclee de autoritate, care să-și asume răspunderea gestionării stării de fapt și a depășirii vidului de putere. În ordine emoțională, fuga cuplului dictatorial înseamnă începutul unui la fel de scurt răgaz de euforie generală, repede marcat de nesiguranța ireversibilității cursului luat de evenimente.

În bucuria victoriei se insinuează treptat teama de instaurație. La inocularea fricii, contribuția majoră au avut-o – chiar fără voia lor – radioul și, mai ales, televiziunea, instituții care, așa cum se știe, în jurul orelor 13.30 au fost ocupate în mod pașnic și fără incidente de revoluționari care, sprijiniți activ de personalul de specialitate al respectivelor instituții, au asigurat, din acel moment, legătura informativă cu țara, facilitând și contribuind la prima transmisie în direct a unei revoluții. Difuză la început, teama capătă rapid consistență, iar apelul televizat al generalului Militaru către cadrele de conducere din M.Ap.N. și M.I. insistent nominalizate, prin care îi soma patetic: „Opriți măcelul!” – apel făcut în după-amiaza zilei de 22 în care, după cum rezultă din date ulterioare, nu se trăgea nici în țară, nici în Capitală – sporește suspiciunea și frica, atât în rândurile populației cât și ale forțelor armate. Dar, dacă până spre seară frica fusese alimentată de false temeiuri, în jurul orei 18.50, în Piața Palatului din București se trage. Mulțimea din piață intră în panică. Momentul este transmis în direct la televiziune și recepționat în întreaga țară. Autorii celor câteva rafale de armă automată – dacă n-au fost cumva simulatoare, întrucât nu s-au soldat cu morți și răniți – nu sunt cunoscuți (decoperirea adevărului cu privire la acest aspect constituie în continuare, o sarcină prioritară a activității noastre informative). Armata ripostează, inclusiv cu armament greu , iar urmările se cunosc.

Text realizat de Nicolae Oprea