130 de ani de la moartea lui Ion Creangă. O scrisoare spumoasă pentru Titu Maiorescu

130 de ani de la moartea lui Ion Creangă. O scrisoare spumoasă pentru Titu Maiorescu

130 de ani s-au împlinit ieri de la moartea prematură și ciudată a lui Ion Creangă. În 1939, la 50 de ani după acest nefericit fapt, G.T. Kirileanu publica pentru prima dată, în ediția sa critică omagială, cele două povești „corosive” (e drept: în 50 de exemplare, ca să nu dea apă la moară acuzaților de pornografie) - amintește criticul literar Paul Cernat.

Apoi, în continuare: „Nu vom ști niciodată ce și cît s-a pierdut din lada cu manuscrise, risipite după moartea lui Ion Creangă de «țiitoarea» Tinca Vartic. După cum nu vom ști niciodată cum ar fi arătat singura sa piesă de teatru, proiectata Dragoste chioară și amor ghebos la mahala”. În fond - apreciază criticul -, Ion Creangă a fost dat afară din preoție și pe motiv de mers la teatru; nu degeaba, popa din Povestea poveștilor s-a trezit cu cinstitul mădular în dos, într-un final urmuzian ca în Pîlnia și Stamate...

Moș Nichifor și Junimea

Reiau, pentru reprezentativitate, o scrisoare celebră, în stilul său de umilință parșivă, despre o bijuterie corosivă mai puțin indiscretă:

Iași, 1876, noiemvrie 10 Stimabile d-le Maiorescu, Vă rog trămiteți povestea Moș Nichifor, pentru ca s-o dau la tipar. „Junimea” din Iași, într-o ședință a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasă - după obiceiul ei - a votat să se tipărească; poate mai mult pentru încurajare. Sau mai știu eu... poate ca și pentru: P. A. Călescu... D-voastră cred că veți fi rîs și de mine și de dînsa, și cu drept cuvînt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrîn decît tînăr; da’ bine, da’ rău, D-zeu știe. Eu atîta știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris, și cum am scris, am scris... Povățuitorul la cetire prin scriere, ce l-am alcătuit și l-am tipărit din îndemnul d-voastră, nu știu dacă l-ați văzut; ce-i drept, prostișor lucru am făcut, dar ș-a luat plata, căci, înapoit de Onor. Ministeriu actual, șede la răcoare în pod la părintele Ienăchescu, tovarăș la pagubă. Vro 30-40 de galbeni, nu-s mai mulți. Un exemplar însă l-am vîndut d-lui Sigara, advocat, care mi-a arătat că are dorință a se ocupa și cu didactica. Cal bătrîn să învețe la umblat. Dar nouă nu ne pasă; l-am zmomit, de ni-am scos 1½ franc, și pace bună. De acum poate să se povățuiască cu dînsul cum știe și la ce știe. Iertați-mi, vă rog, îndrăzneala! Al d-voastră întru tot supus servitor, I. Creangă

Ne puteți urmări și pe Google News

Despre creațiile licențioase

Criticul a amintit, succint, și de creațiile licențioase: „S-a scris mult, după 1990, despre poveștile «corozive», destinate circuitului informal junimist și editate, prima dată, în 1939 de G. T. Kirileanu, în tiraj limitat. Dintre cele păstrate, prea terestra Povestea lui Ionică cel prost e surclasată de fantasmagorica Povestea pulei, cu finalul ei anticlerical-homosexual. O capodoperă a licențiozității aluzive rămîne splendida nuvelă Moș Nechifor Coțcariul, publicată de Maiorescu (…)”.