Când Victor Ponta a fost ales preşedinte al PSD, în 2010, am luat asta drept un semnal de înnoire a unui partid care rămăsese prea multă vreme blocat în structurile din anii 90.
Un politician tânăr, dintr-o generaţie prea puţin deformată de comunism, care nu avea afaceri cu garda veche şi nu era legat de aceasta prin complicata reţea a complicităţii, vinei şi datoriilor de onorat, care nu era blazat şi plictisit de vechimea sa în politică, Ponta părea să anunţe, în sfârşit, o nouă epocă pentru PSD, a cărui primenire întârzia. Simpla lui tinereţe pe mulţi i-a păcălit. "Îl prefer pe Ponta, ăsta măcar vorbeşte engleză şi ştie să umble cu computerul", îmi spunea anul trecut un politician al actualei Opoziţii, el însuşi exponent al "generaţiei 40", dovadă că mirajul întineririi clasei politice nu a făcut victime numai în rândul electoratului. Problema este, evident, că degeaba vine o nouă generaţie dacă a absolvit şcoala politică "Ion Iliescu", şi pe aia abia cu medie de trecere. Cursul de totalitarism Ponta şi l-a însuşit bine: se vede clar, din tot ce face, că Justiţia e un moft, iar separaţia puterilor în stat o vorbă goală. A obţinut notă maximă şi la cursul de dublu discurs: unul pentru intern, altul pentru extern. Nu e vina lui că programa şcolii nu a fost împrospătată după apariţia Internetului, care face ca tot ce spui în propria ta ţară să ajungă instant la urechile celor interesaţi de afară. Şi cursul de politică externă, cu orientare spre Rusia şi China, l-a trecut cu brio. Astea sunt însă cam singurele lecţii pe care şi le-a însuşit. Selecţia cadrelor n-a priceput-o. Cu Bănicioiu şi Şova - oamenii lui - nu se împrospătează un partid, iar cine se înconjoară de asemenea personaje, fără greutate, relevanţă sau substanţă politică, fie nu are discernământ, fie nu are siguranţă de sine. Nici nu puteau asemenea oameni să preia controlul partidului din mâinile baronilor locali, asigurându-se astfel că aceştia sunt subordonaţi conducerii centrale, şi nu invers. În epoca lui Ponta, PSD este, aşadar, un partid tare, cu un lider slab. Este un partid a cărui forţă vine din teritoriu, de la baroni, care adună voturi, câştigă alegeri, dar al căror orizont nu depăşeşte propria lor supravieţuire. Şi care nu întâlnesc, la centru, pe nimeni care să li se opună, lucru care se reflectă în politica guvernamentală. Vor baronii fonduri de la buget pentru campaniile din 2014? Li se dau bani, chiar dacă pentru asta e nevoie să se introducă o nouă acciză, cu efecte în buzunarele tuturor. Vor să stea fără grija Justiţiei? Se face, chiar dacă Ponta, un lider tânăr şi cu un viitor în politică, îşi pătează iremediabil blazonul în plan extern şi ajunge să fugă din propria ţară pe furiş, ca un urmărit internaţional, numai pentru că a venit emisarul american în vizită. Vor baronii să devină superbaroni? Ponta îşi asumă răspunderea pe un proiect de descentralizare care este un ghiveci legislativ penibil, făcut să împartă noi domenii de influenţă şefilor de CJ. Temător să ia decizii şi oricând gata să le retracteze, cu un discurs simplist- infantil – facem lucruri bune, Băsescu este rău - ahtiat de întâlniri cu adevăraţii lideri politici ai acestei lumi, cu care se fotografiază în periplurile sale diplomatice aşa cum turiştii de neam prost se fotografiază cu palatele şi templele exotice, procuror fără mari rezultate, premierul nu este o figură care să le impună respect baronilor PSD. Este drept că uneori se încruntă ameninţător la ei, dar umbra pe care o proiectează pe perete este de fapt cea a lui Ilie Sârbu, socrul său. Dacă Ponta ar fi liderul slab al unui partid de opoziţie, asta ar fi doar problema lui şi eventual a votanţilor săi. Din păcate, este un lider slab în fruntea unui partid la putere, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Lucrul pe care îl arată limpede luptele repetate ale PSD cu Justiţia, din ultimele luni, este cât de uşor reversibilă e democraţia românească şi cum, de la un singur politician slab, dar aflat într- o poziţie cheie, se poate aceasta duce de râpă, chiar şi după 24 de ani.
Recomandările noastre
