Anul acesta, concertul de 1 ianuarie al Filarmonicii din Viena a fost dirijat de Daniel Barenboim. Încă o dată (a cîta oară?) acest imens muzician îşi dovedeşte super-clasa.
Ascult de ani mulţi concertul acesta şi, o spun cu mîna pe inimă, niciodată "Povestiri din pădurea vieneză", faimosul opus al celui de-al doilea Johann Strauss nu a sunat aşa: vag meditativ, misterios-catifelat, plin de culori şi parfumuri specifice pitorescului mittel-european, înţelept ca un pitic cu barbă albă din poveşti, ademenitor ca o pădure de pe un deal lin şi habsburg. Dar nu despre Barenboim vreau să vorbesc acum. O să o fac cu un viitor prilej. Despre familia Strauss aş vrea să vorbesc. Johann Strauss întîiul a fost împins de destin să ajungă legător de cărţi, dar vocaţia sa muzicală a fost – slavă Domnului! – mult mai puternică. După studii muzicale urmate în paralel cu ucenicia legatului de cărţi, Strauss şi-a găsit loc într-o orchestră vieneză de succes, apoi, într-un cvartet de coarde care a ajuns preferatul tuturor vienezilor pentru ca, în final, să înfiinţeze propria sa orchestră cu care a dobîndit celebritate europeană. Strauss I a fost una dintre primele stele muzicale în accepţiunea de azi a termenului, adică aceea de furnizor de entertainment muzical cu imens succes la toate categoriile de public. L-a ajutat enorm, decisiv poate, în dobîndirea acestui succes genul muzical pe care l-a promovat: valsul. Pentru vals, Strauss I a fost cam ce a fost Elvis pentru rock’n roll ori Beatles pentru pop. Valsul! A fost una dintre expresiile eliberării spirituale şi corporale de la începutul secolului al XIX-lea, cînd Europa a răsuflat uşurată după ce a ieşit din nebunia napoleoniană. Graţios, larg şi totuşi intim, un pic erotizat (nu prea mult, cît era acceptabil pe-atunci), plăcut ameţitor, dînd senzaţia de imponderabilitate fericită. Ridicarea pe vîrfuri era semn că nici o greutate nu apasă pe umeri şi pasul în ritm cursiv, cu oarecare velocitate, semn că, la limită, se poate pluti sau chiar zbura. Mi s-a părut întotdeauna amuzant că cea mai bună expresie muzicală a italienescului "dolce far niente" este austriacă: valsul! Fireşte, nu voi împărtăşi niciodată această observaţie vreunuia dintre prietenii mei italieni. Strauss I a avut şase copii, dintre care cinci au atins maturitatea: trei băieţi şi două fete. Relevanţă pentru istoria muzicii au avut toţi cei trei băieţi: Johann II, Josef şi Eduard. Johann Strauss I rămîne legendar pentru calităţile sale interpretative şi pentru celebrisimul "Marş al lui Radeţki". <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/FHFf7NIwOHQ" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Ca părinte, Strauss I nu a vrut deloc să-şi vadă copiii urmîndu-l în carieră. De pildă, pe cel care va deveni cel mai proeminent reprezentant al familiei, pe Johann Strauss II, l-a vrut investitor pe bursă. Mama sa a găsit, însă, o cale să-l înveţe pe micul Johann II să cînte la vioară în secret. Cînd Strauss I a părăsit-o pe mama sa mutîndu-se la o altă femeie, Strauss II a luat cariera muzicală, pentru care avea fără nici o îndoială o autentică chemare, drept un soi de reglare de conturi cu tatăl său. Strauss I a fost mefient cu privire la posibilul succes al fiului pe drumul valsului, pe care el în deschisese în veac. Totuşi, Strauss II a evoluat şi a ajuns şi el să conducă propria orchestră în Viena. Johann Strauss II duce compoziţia valsurilor la rang de întreprindere de artă. Dacă Strauss I a fost pionierul care a ajuns să trăiască glorios din propria sa invenţie, Strauss II a construit imperiul. E mult mai prolific decît tatăl său şi, zic mulţi, mult mai inventiv şi mai surprinzător în cadrul totuşi fix al valsului. Minunatele "Dunărea albastră", "Sînge vienez", "Viaţă de artist" sau "Povestiri din pădurea vieneză" i se datorează. În plus, Strauss II a compus operetă de excelentă calitate – "Liliacul", care se cîntă tradiţional în noaptea de 31 decembrie pe multe scene lirice din lume (inclusiv la Bucureşti) şi "Voievodul ţiganilor" sînt cele mai cunoscute şi iubite dintre creaţiile sale de gen. Succesul său a fost deplin încă din timpul vieţii, iar recunoaşterea de care s-a bucurat este minunat exemplificată de acest episod: soţia sa, Adele, i-a cerut la un moment dat un autograf lui Brahms, acesta, amabil, a scris pe o bucată de hîrtie primele cîteva măsuri din "Valurile Dunării" şi a semnat "Din păcate, acestea nu sînt scrise de Johanes Brahms". Cînd Johann Strauss II a murit, în 1899, s-a spus că împărăţia habsburgică s-a sfîrşit, într-atît de mult se identificaseră el şi muzica lui cu spiritul vienez al momentului. Este, totuşi, ciudat să aflăm că autorul acestei muzici de o bună-dispoziţie radicală, ducea după el două mari suferinţe. Prima, de ordin personal: viaţa sa amoroasă a fost o nefericire de la un capăt la altul, cu trei soţii şi nenumărate iubite care fie au murit, fie l-au părăsit şi fără nici un copil. A doua suferinţă, ca să vezi!, era de ordin muzical. Deşi stăpînea culmile gloriei, el nu vroia să rămână în istorie drept un mare compozitor de valsuri, cum s-a şi întîmplat. Vroia să rămână ca un mare compozitor de operă. A scris o singură operă, care a fost pur şi simplu o catastrofă. E ciudat cum acest om, dotat cu un simţ melodic fantastic şi cu un instinct total în privinţa preferinţelor publicului a putut scrie o operă care a fost uitată încă din timpul vieţii sale. Strauss II a dat mereu vina pentru eşecul operei sale pe cronicarii muzicali care i-au distrus-o pur şi simplu, uitînd că tot ei erau cei mai ardenţi admiratori ai valsurilor şi polcilor sale.
<iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/JwaruWI3pKk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Johann Strauss II a considerat tot timpul că fratele său, Josef, este mult mai talentat decît el. Nu avem de unde să ştim asta, Josef Strauss a devenit inginer în slujba municipalităţii vieneze, inventator moderat (se zice că a produs o soluţie de eficientizare a măturării străzilor cu perii trase de cai, ceea ce i-a atras multă simpatie la Viena) şi matematician pasionat (înţeleg că a tipărit chiar două culegeri de probleme). De muzică se ocupa cînd şi cînd, dar atunci cînd o făcea părea că arată un talent serios. A devenit şi el membru al orchestrei familiei, condusă de Strauss II. Cînd fratele lui s-a îmbolnăvit, el a dirijat orchestra acestuia şi, se zice, o făcea excelent. De altfel, Josef este co-autor al cîtorva dintre cele mai cunoscute valsuri ale lui Johann II, dar şi compozitor unic al altor bijuterii în genul vals-polka-mazurka. În fine, Eduard a fost foarte cunoscut în epocă ca dirijor. Compoziţiile sale se depărtează oarecum de stilul de imens succes al familiei. Neînţelegerile din familie de după moartea celor doi fraţi ai săi l-au determinat pe Eduard să se retragă din muzică şi să dizolve cu mîna lui orchestra Strauss. Fiul său, însă, Johann Strauss III a adus numele familiei în lumea foarte nouă pe atunci a înregistrărilor discografice. Deşi tatăl său desfiinţase orchestra Strauss, Johann III o reuneşte în mare măsură în 1903 şi imprimă cu ea (el dirijînd din poziţia de prim-violonist) opt valsuri şi polci din repertoriul familei pentru Deutsche Grammophon. Precizînd că autorul "Cavalerului rozelor", fantasticul compozitor şi dirijor Richard Strauss, nu are nici o legătură de rudenie cu această familie Strauss, închei aici acest text, căci nu pot rezista tentaţiei de a asculta "Dunărea albastră" chiar acum.
Recomandările noastre
