În episodul de ieri, am văzut că, fără ajutorul financiar și logistic al Occidentului, mai ales al Germaniei, instaurarea comunismului în Rusia nu ar fi fost posibilă. Astăzi vom vedea prețul pentru care Lenin, recrutat de serviciile secrete germane, și-a trădat patria. Titlul și intertitlurile aparțin redacției EVZ.

Pe linia aceleiaşi bune informări în legătură cu intenţiile lui Lenin şi oportunitatea plecării sale în Rusia, prin Germania, şi a cunoaşterii dorinţelor sale privind înfrângerea Rusiei şi izbucnirea războiului civil, se înscriu şi memoriile şefului Statului major german, Erich von Ludendorff, care avea să precizeze între altele: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru și-a asumat o mare răspundere. Acțiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia... Practic, guvernul sovietic există datorită nouă”. Serviciile secrete germane au convins autorităţile să-l lase pe Lenin să treacă prin Germania, iar... „colonelul Nicolai alege pe cei mai de încredere agenți să-l însoțească, pentru ca nu cumva acesta să împrăștie pe drum teoria sa bolșevică”. Mai exact, Lenin a fost însoţit de doi ofițeri de informaţii şi de un anume Radek care, ulterior, îi va fi consilier şi şef de cabinet. Trebuie observat că acesta din urmă este un personaj cu o cotă de încredere specială, el fiind alături de Parvus şi Lenin printre puţinii oameni ce cunoșteau provenienţa germană a fondurilor cu care s-a finanţat revoluţia bolşevică. Radek a fost, de asemenea, mijlocitorul relaţiilor lui Lenin cu o serie de persoane cu care acesta nu trebuia să se vadă. (Parvus, Ganeţki etc.) Rostul celor doi ofiţeri de informaţii a fost acela de a facilita ajungerea lui Lenin în Rusia, de a depăşi eventualele obstacole, de a asigura controlul necesar asupra lui, precum şi circulaţia informaţiilor în ambele sensuri. Încă din primii ani ai războiului, soldații dezertau cu miile și dintr-o tabără și din cealaltă. Datorită introducerii, cu sprijin german, a propagandei bolșevice în tranșeele rusești, armata rusă se va dezintegra. Efectele sunt, în primul rând, în favoarea Germaniei, iar contribuția bolșevicilor la acest rezultat este imensă.

În septembrie 1917, nemţii îşi consolidează poziţiile ameninţând zona Petrogradului. După preluarea puterii de către bolşevici, se convine asupra unui armistiţiu. La 3 decembrie 1917, bolşevicii iau legătura cu germanii, iar la 22 decembrie au început tratativele de pace. Se împlinea astfel ceea ce nemții doriseră atunci când l-au ajutat pe Lenin.

Prețul trădării: o treime din Rusia

La începutul lunii ianuarie 1918, Germania și-a exprimat disponibilitatea de a semna un tratat de pace, în schimbul unor concesii teritoriale majore din partea Rusiei (Lituania, Letonia, o parte din Polonia şi Belarus, recunoaşterea independenţei Ucrainei). Lenin a motivat aceste cesiuni teritoriale prin necesitatea menținerii regimului și a câștigurilor revoluției.

În martie 1918, Congresul al VII-lea al Partidului Bolşevic validează tratatul de la Brest-Litovsk, prin care Rusia pierdea 1 milion de kilometri pătrați, îşi demobiliza armata şi accepta plata unei despăgubiri de 300 milioane de ruble aur. În acest fel, Rusia a pierdut 34% din populație, 32% din pământul arabil, 54% din instalațiile industriale și circa 90% din minele de cărbune. Printr-un amendament propus de Lenin, Congresul a introdus o clauză prin care Comitetul Central era împuternicit să anuleze tratatul, atunci când va crede de cuviinţă. S-a decis, totodată, ca toate documentele privind lucrările Congresului să rămână secrete, iar delegaţii au fost puşi să semneze un angajament prin care se obligau să nu declare decât că congresul este în favoarea tratatului de pace. De ce atâtea îngrădiri şi precauţii din partea lui Lenin? Pentru că el „nu voia ca lumea să afle de criticile care i se aduseseră, căci era conștient de faptul că cetățeanul de rând îl va considera lipsit de patriotism, cu atât mai mult cu cât numai cu câteva luni în urmă fusese etichetat drept spion german”. În acest mod, Lenin, adus la putere de serviciile secrete germane, plătește nemților serviciile făcute cu teritoriile rușilor.

Trebuie observat şi un alt gest al lui Lenin. Respectiv, la sfârşitul anului 1917, el a recunoscut dreptul Finlandei la autodeterminare, iar revoluţia care a izbucnit în Finlanda va fi înăbuşită în sânge de trupele germane.

Lenin ajută la înarmarea secretă a Germaniei

Utilitatea lui Lenin pentru Germania rezultă şi din alte acte. Astfel, este ştiut că prin tratatul de la Versailles din 8 iunie 1919 s-a interzis Germaniei să aibă o armată mai mare de 100.000 de oameni, artilerie grea, tancuri, submarine, aviaţie militară şi serviciul militar obligatoriu. În acest context, în februarie 1921, Lenin a primit o comunicare cifrată de la ambasada sovietică din Berlin prin care i s-a adus la cunoştinţă înţelegerea convenită cu nemţii în sensul de a li se permite să-şi refacă industria de război pe teritoriul sovietic. În acest scop, firmele germane Blohm, Vöss, Albatroswerke și Krupp pregătiseră deja trecerea la producție de război (submarine, avioane și piese de artilerie) cu complicitatea lui Lenin și împotriva prevederilor tratatului de pace. Dacă în legătură cu celelalte concesii făcute de Lenin s-ar putea accepta că au fost chestiuni impuse de conjunctură, greu de evitat, de această dată Germania, învinsă şi umilită, nu mai reprezenta nimic, iar Lenin ar fi putut respinge un astfel de serviciu. El a acţionat în rolul său special de agent, fiindu-i imposibil să refuze, devenind astfel complice la cele ce vor urma ulterior. Răspunsul său la cererea germană a fost: „Cred că da. Spune-le așa. Păstrează secretul...” În consecinţă, prin bunăvoinţa lui Lenin se încheie un acord secret, potrivit căruia armata germană se poate instrui în Rusia iar Germania îşi va produce aici armamentul necesar, inclusiv tehnica grea de luptă, cu condiţia de a ceda Rusiei 20% din producţie, îndeosebi avioane. Rusia va contribui la acest efort german cu potenţialul său industrial precum şi cu o serie de materii prime.

Majoritatea înțelegerilor secrete dintre Germania și Rusia au fost convenite în urma Tratatului de la Rapallo (aprilie 1922), prin care cele două țări, ambele izolate de restul lumii, au stabilit să se sprijine reciproc în vederea refacerii potențialului militar și perfecționării activității serviciilor secrete. Winston Churchill, care în anii 1920 a coordonat operaţiunile anticomuniste ale „Inteligence Service”, cunoştea că revoluţia bolşevică a fost, în mare măsură, şi opera serviciilor secrete germane. El notează în acest sens: „Către mijlocul lui aprilie 1917, germanii au luat o decizie sinistră [...] au hotărât să îndrepte contra Rusiei arma cea mai eficace de care dispuneau: Lenin. Ei l-au transportat pe Lenin din Elveția în Rusia într-un vagon plumbuit, ca pe un fel de bacil al ciumei....” Până în 1922, la semnarea Tratatului ruso-german de la Rapallo, ale cărui clauze secrete priveau refacerea puterii militare germane în Rusia, gărzile Kremlinului erau în exclusivitate germane, oferite de Walter Nicolai.

Notă: Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc”, vol. 2, București, Editura Paco, 2000).

„Partidele istorice” salută Marea Revoluție Socialistă​

La 7 noiembrie 1944, săptămânalul „DEMOCRAȚIA”, sub direcția lui Anton Dimitriu, a apărut în ediție festivă, întreg numărul (8) fiind „închinat aniversării Revoluției Rusești”. Cu acel prilej, fruntași ai vieții politice, culturale și științifice au fost solicitați să răspundă la întrebarea: „În ce fel vedeți dumneavoastră că s-ar putea înfăptui și întări prietenia româno-sovietică?” Răspunsurile, publicate cu semnătura reprodusă în facsimil, atestă unanim dorința unei bune înțelegeri cu „Marea Putere dela Răsărit”, abilitatea cu care sunt evitate suspiciunile de antisovietism, precum și pararea măiastră a posibilităților de cul pabilizare a partidelor istorice. Dincolo de toate acestea, oamenii politici înțelegeau imperativele istorice ale momentului, aveau reprezentarea clară a perspectivelor politicii internaționale, precum și a conduitei diplomatice adecvate noilor realități.

Orice tentație de a vedea în luările de poziție încercări de captatio benevolentiae sau oportunism trebuie reprimată, deoarece numai cei care s-au aflat atunci în vâltoarea evenimentelor știu cu adevărat ce au dorit să spună, conștienți fiind de judecata posterității.

Desigur, nu putem să nu observăm diferențele specifice ale discursurilor prin care sunt puse în evidență filoanele doctrinare ale partidelor, exprimate clar, fără echivocuri și în expresie deplin acceptabilă oricărui adversar ideologic.

Dar, ceea ce nu poate să scape neobservat și obligă la respect și admirație este maniera în care fiecare partid a înțeles perenitatea interesului național și lipsa de coloratură politică a acestuia. Textele ce urmează, anume alese, aparțin unora dintre figurile politice reprezentative ale perioadei interbelice: Iuliu Maniu, Gheorghe Popp, dr. Ilie Lazăr, Corneliu Coposu, din partea naționalțărăniștilor, C.I. Brătianu, din partea național-liberalilor și C. Titel Petrescu, din partea socialiștilor.

Deosebit de interesant și plastic exprimat este punctul de vedere al lui Petre Pandrea.

Iuliu Maniu (primul din dreapta), alături de Regele Ferdinand (cu spatele) și Regina Maria, la Gherla, în 1917 FOTO: AGERPRES

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației), om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926- 1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române: „Încă din anul 1920 am susținut călduros necesitatea unei strânse legături prietenești a țării noastre cu Uniunea Republicelor Sovietice. Eram Președintele Blocului pe care se sprijinea guvernul Vaida-Voievod, care, prin dl. Ciotori, a început tratativele cu guvernul Rusiei Sovietice, pentru recunoașterea URSS-ului și pentru închegarea legăturilor de prietenie cu marea Putere de la Răsărit. Toate manifestările mele de atunci încoace au fost puse în serviciul acestei idei. Am fost întotdeauna sprijinitor hotărât al acțiunii politice întreprinse de prietenul meu Nicolae Titulescu.

Sunt această asentimentul umanității poporului român) a ajuns la realizarea practică și grandioasă prin colaborarea militară ruso-română, din care a rezultat eliberarea Transilvaniei de sub călcâiul îngâmfării prusiace și al feudalismului maghiar.

Nu mă îndoiesc că aceste raporturi vor deveni, zi de zi, mai strânse și mai calde.”

​

Dinu Brătianu în 1946

Constantin I.C. Brătianu (cunoscut și ca Dinu Brătianu, n. 13 ianuarie 1866 – d. 20 mai 1950), om politic liberal, membru proeminent al „dinastiei Brătienilor”, ca fiu al lui Ion C. Brătianu și frate mai mic al lui Ionel Brătianu. De profesie inginer, Dinu Brătianu a deținut funcțiile de deputat și ministru, devenind în ultima parte a vieții sale președinte al Partidului Național Liberal. În cursul anilor 1944- 1947, Partidul Național Liberal condus de el a fost, după Partidul Național Țărănist, principala forță democratică opusă sovietizării țării de către PCR, aflat sub protecția armatei sovietice. Aflat în arest la domiciliu de câțiva ani, Constantin Brătianu fost arestat în noaptea dintre 5/6 mai 1950 și transportat la Sighet, murind la scurt timp:

„Relațiunile noastre cu Rusia Sovietică sunt bazate pe realități istorice și politice cari depășesc marginile unui moment. Ele izvorăsc din conviețuirea popoarelor noastre în această parte a continentului, precum și din interesul comun al acestor popoare de a menține pacea, garantând astfel condițiuni comune de propășire.

Din această conștiință istorică a acordului de interese între o mare Putere țara noastră, obiective politice precise. Ca și trecut când Partidul Liberal a știut raporturi de prietenie cu marea vecină dela Răsărit, tot astfel și în viitor el este hotărât să promoveze tot ceea ce ar putea să ne apropie de Rusia Sovietică și să adâncească înțelegerea dintre cele două popoare.

Mâna care ne-a fost întinsă cu atâta generozitate de către Mareșalul Stalin și domnul Molotov înțelegem s-o primim cu toată sinceritatea și hotărârea fermă de a ne împlini îndatoririle noastre. Nădăjduim că aceeași generozitate va ști să prețuiască eforturile și jertfele poporului nostru pentru victoria cauzei comune.”

VA URMA

Referințe bibliografice: Brian Murphy, The Business of Spying, Milton House Edition, London, 1973. Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi/Ed. Lider, Bucureşti, 1997, Zeman. Z.A.B. & Scharlan W. The Merchant of Revolution, London, 1966, Zeman. Z.A.B., Germany and the Revolution in Russia 1915-1918, London, 1958, S.P.Melgunov, Zalatoi nemeţki kliuci bolşevicov (Cheia germană de aur a bolşevicilor), New York, 1989 E. Ludendorff, Meine Kriegseirinnerungen 1914-1918, Berlin ​W. Churchill, The World Crisis, vol. 4, The Aftermath Londra, Odham Press