S-a mai dus un Întâi Mai. Cu tot cu muncitorii lui. Cu clișeul bacanalei pe curs de apă, cu măsuță, șezlong, cu muzică în boxele ponosite ale rablei cu numere bulgărești, cu binețe, cu junețe, cu mici și bere. În bună genă daco-tracică-„latrină” ne-am întors la vremuri de cheflii. Sărbătorim Munca prin chiul, și chiulul prin ospăț. Să mâncăm, să bem, să ne veselim, că doar de-aia am tras la jug săptămânile anterioare. Nu mai știe vrednicul popor, dacă a știut de fapt vreodată, ce înseamnă Întâi Mai. În memoria colectivă a decrețeilor e „acea” sărbătoare comunistă în care Primul Muncitor al țării era slăvit de pionieri și șoimi ai patriei pe modelul sud-coreean, cu flamuri și pancarte. Pentru copiii născuți după 1990 e un aluat amorf de inconștiență dublată de zaiafet, de fapt o sărbătoare a calendarului păgân agricol, și mai puțin un moment de turnură în istoria omenirii. Și care nu s-a făptuit în Piața Roșie de la Kremlin. Ci în uzinele murdare din Chicago.

O istorie cunoscută, dar niciodată mediatizată. Micii și berea contează mai mult ca adevărul

În uzinele americane din Chicago, greviștii nu erau nici măcar americani, într-o bună măsură, ci nemți. Imigranți nemți, ajunși pe Pământul Făgăduinței, ca să descopere că sunt folosiți ca sclavi pe plantație de proaspăt-uniții americani, 12 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, cu un salariu mediu de 1,5 dolari pe oră. Cam cum se întâmplă și-acum în România, deși suntem o țară aparent civilizată, cu reguli aparent decente. La vremea respectivă un sindicat cu aură masonică – deși doar aura era de ei – Cavalerii Muncii (KoL), conduși de Terrence Powderly, începuse o campanie virulentă pentru regularizarea zilei de muncă la opt ore pe zi. Da, acele opt ore pe zi de care se bucură bugetarii noștri și în zilele prezente. În Chicago, instrumentul mediatic era un ziar condus de August Spies, un „anarhist german” cum l-au numit vremurile, care încuraja la grevă în cotidianul lui – Arbeiter Zeitung – Jurnalul muncitorilor, ziar american în limba germană. În dimineața zilei de 1 mai, în Chicago, mii de muncitori au refuzat să intre la serviciu. În câteva ore, pe tot continentul, jumătate de milion de oameni s-au alăturat mișcării. Două zile mai târziu, poliția a intervenit să „spargă” greva. Două persoane au fost împușcate. Astfel că, pe 4 mai, s-a dat adunarea în Haymarket – Piața de Fân.

Seara, pe la 10 și jumătate, în timp ce cordoanele de poliție se apropiau, cineva a aruncat o bombă artizanală cu șrapnel. Un oarecare Mathias Degan a fost omorât pe loc. Unele surse menționează că, în busculada care a urmat, aproximativ 70 de persoane au fost ucise de forțele de ordine. În zilele care au urmat, cei opt capi ai mișcării, dintre care șase erau de origine germană, au fost arestați și, după un proces sumar, au fost condamnați la moarte prin spânzurare, cu excepția unuia care-a fost trimis la carceră. Louis Lingg, despre care gurile rele zic că fusese autorul atacului cu bombă, s-a sinucis în seara dinaintea execuției după ce-a mușcat dintr-o capsă detonatoare de dinamită și și-a zburat jumătate din față. A mai trăit câteva ore după incident, într-o groaznică agonie.

Hitler și 1 Mai-ul muncitoresc

Nașterea ideologică a proletariatului s-a făcut din motive evidente pe moartea unor „eroi” dar, ca orice principiu umanist, a fost urgent deturnată de socialiști și mai apoi comuniști. Patronatul, în mitologia luptei de clasă, a căpătat proporțiile asupritorului. În timpul ascensiunii nazismului Hitler însuși considera că „debandada” ocazionată de celebrarea zilei de 1 Mai trebuie reconstruită pe principii „sănătoase, naționaliste”, în interiorul unui Volkergedanke – gândire populară – care să asimileze supremația rasială, mai puțin supremația egalității în muncă.

Semințele au germinat, ani mai târziu, într-un sordid cult al personalității și la el, dar și peste tot în blocul continental de inspirație și dominion sovietic. O istorie plastografiată, scrisă în sânge și cu sângele victimelor cancerului comunist, ale cărui metastaze dăinuie și asta.

Chicago 1914 – Brașov 1987

Filigranul poveștii se oprește într-o amintire din 1987. A fost anul în care, în Brașov, a început de fapt „Revoluția română”. La fix 101 ani de la greva din Chicago, muncitorii de la Uzina Steagul Roșu au ieșit în stradă să protesteze față de condițiile mizerabile de muncă. A fost pentru prima oară când, în România înghețată în gri, s-a auzit pe străzi „Vrem banii înapoi!”, „Ajunge, nu mai vrem să fim mințiți!”, „Vrem duminica înapoi!”, „Vrem mâncare la copii!” (sic”), „Vrem lumină și căldură!, „Vrem pâine fără cartelă!”. A fost pentru prima oară când s-a cântat viitorul imn al României – „Deșteaptă-te române!”.

Ironic, totul se întâmpla într-un fost burg de comercianți…germani. Peste 300 de persoane au fost arestate. Dintre ei, 61 au fost deportați. Majoritatea victimelor au fost anchetate și torturate de autorități. A doua oară în istoria sordidă a României în comunism, s-au aplicat tehnicile de re-educare folosite în infamul „Experiment Pitești”.

15 noiembrie, adevărata „Zi a Muncii” în România!

Pentru toate motivele de mai sus ziua de 1 Mai nu este una veselă, și doar un popor ca românii e în stare să se destrăbăleze la un moment care, de fapt, cheamă la sobrietate. Cheamă la rescrierea istoriei în canonul ei corect. Libertățile și drepturile de care astăzi ne bucurăm nu s-au construit pe grătar, pe Valea Prahovei. S-au construit pentru că oameni asupriți au luptat pentru semenii lor, pentru familiile lor, pentru o lume în care Omul nu e nici nou, nici vechi, ci simplu consfințit, constituțional, de contractul lui echitabil cu Statul.

Această ultimă relicvă de cripto-comunism care a rămas „1 Mai muncitoresc” este timpul să fie rescrisă în manuale și arcul peste timp între Chicago și Brașov să fie făcut corect, odată și cu ziua de 15 noiembrie, ziua Muncii așa cum s-a întâmplat la noi. Cât timp adăstăm, bolând, pe credințe fosilizate în conștiința publică, atâta timp cât croșetăm un delir public despre tot, și toate, rămânem în lutul mediocrității din care nimeni, și nimic, nu ne va scoate, darămite sculpta.

O sărbătoare fără noimă

Pe măsuța laminată, de culoare carmin, stătea, cu mileul de rigoare, televizorul Telecolor. Fără telecomandă. Se întâmpla acum 25 de ani. Eliberat de jugul școlii pentru o scurtă zi, după abluțiile matinale, un copil s-a așezat atent pe mocheta gri, cu o pernă sub cap, pe la orele 11. S-a poziționat, curios, cu picioarele în sus, într-o semi-lumânare și, cu degetul mare crăcănat din laba plantei, a apăsat pe butonul care pornea râșnița. Pe lămpi se întâmpla totul, într-una din acele zile aurite din an când programul dura mai toată ziua. 1 Mai Muncitoresc. Ce contează ce se dădea. Contează că se dădea. Motivul tabloului straniu era simplu. O dată la câteva minute se strica imaginea. Ca din senin pica trăsnetul și pancartele se boțeau ca într-un fel de evantai. Dacă erai dibaci, și copilul era deja dibaci, reporneai spectacolul într-o fracțiune de secundă. Țac-țac, și condensatorul obosit își revenea în simțiri.

N-avea vreo noimă sărbătoarea. Dar miile de pionieri, șoimi ai patriei, tineri UTC-iști dădeau bine, în mintea unora. Nici azi nu are nicio noimă!  

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Te-ar putea interesa și: