Adeseori, statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil ”de-a victima”, asigură victorii în toate domeniile, de la amor la politică și de la război la finanțe.
Chiar zilele acestea, postul de televiziune Antena 3 joacă, patetic, rolul de victimă. Mulți dintre cei care îl văd, se întreabă dacă o să le mergă. S-ar putea, pentru că ”jocul de-a victima” are, în general, succes. Așadar, mi se pare potrivit să familiarizez cititorul acestei rubrici cu o ştiinţă despre care, în România, se ştie puţin, deşi se practică, din instinct, pe scară largă. Și e firesc să fie așa, pentru că, vom vedea, este o invenţie românească. Ştiinţa se cheamă ”victimologie” şi, epistemologic, e privită cînd ca o rudă directă a criminologiei, cînd ca o extensie a psihologiei. Este, în orice caz, o ştiinţă de confluenţă, în care se împletesc elemente de drept penal, psihologie şi sociologie. Obiectul ştiinţei, aşa cum uşor se poate deduce, este victima, ca gen. Este, mai pe românește, o ştiinţă care studiază victimele.
Totul a început în anii '30 ai veacului trecut, la Bucureşti. Încercînd să-şi apere cît mai bine clienţii în procesele penale, tînărul avocat Benjamin Mendelsohn şi-a dezvoltat o "tactică" proprie, poate că puțin cinică, dar eficientă într-o anumită măsură, și anume aceea de a evidenţia mereu judecătorilor rolul pe care victima l-a avut în comiterea infracţiunii. Cu alte cuvinte, zicea Mendelsohn, întotdeauna victima "colaborează" inconştient cu infractorul la comiterea infracţiunii şi, din această perspectivă, e mai ușor de contruit o apărare într-un proces penal. Nu ştim cîte succese a avut la bară exersînd această apărare, dar avocatul Mendelsohn a decis să studieze într-un fel mai sistematizat, mai "ştiinţific", victimele. În 1937, Benjamin Mendelsohn publică primele sale încercări în acest sens şi zece ani mai tîrziu, în 1947, într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa Societăţii Române de Psihiatrie, a vorbit pentru prima dată despre ştiinţa care studiază victimele şi a folosit pentru prima oară denumirea de victimologie. În anii care au urmat, victimologia s-a răspîndit în Europa și în America, iar Benjamin Mendelsohn a emigrat în Israel, unde a murit la o vîrstă venerabilă, în 1998, fiind unanim recunoscut drept fondatorul noii ştiinţe.
Primii victimologi, "părinţii fondatori" (Mendelsohn, Von Hentig, Wolfgang), uzau de definiţia de dicţionar a victimei şi se ocupau, mai ales, de procesul de victimizare - adică de felul în care cineva devine victimă. Ca la orice început de ştiinţă, fondatorii trasează marile categorii ale disciplinei - categorii care, natural, urmează a fi aruncate în aer decenii mai tîrziu de noii cercetători. Atît Mendelsohn cît şi Von Hentig şi-au petrecut anii încercînd să categorizeze victimele şi să rafineze pe cît posibil criteriile de categorizare. Mendelsohn, de pildă, plecînd de la convingerea că orice victimă are o aptitudine inconştientă şi a priori de a fi victimizată, produce o tipologie de 6 categorii de victime în care doar una, cea a "inocentului", este la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit şi nu are nici un rol în producerea infracţiunii – adică, este victimă din cauza unui ghinion pur. Toate celelalte cinci categorii de victime contribuie într-un fel sau altul, desigur inconştient, la agresiunea căreia îi cad victime. Von Hentig a studiat, mai ales, victimele crimelor. A ajuns la concluzia că cei mai expuşi sînt depresivii, pentru că sînt neatenţi şi nepăsători, dar şi lacomii, pentru că dorinţa lor de acumulare îi face să-şi cenzureze pornirile naturale de autoprotecţie şi suspiciune.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pe parcursul anilor '70, cercetările unor Cohen, Felson sau Luckenbill aduc un plus de subtilitate şi reorientează disciplina. Victimologia devine, mai ales, o ştiinţă a raportului dintre victimă şi mediul social în general. Circumstanţele de loc şi de timp, ca şi profilul social al victimei, încep să fie tot mai atent analizate şi ocultează, în bună măsură, profilul psihologic şi caracterial care a fost esenţial pentru prima perioadă a disciplinei.
Anii '80 aduc cu ei, sub impulsul mişcării feministe americane, un atac concertat la adresa victimologiei. Ideea că "victima precipită infracţiunea" este virulent contestată. Răspunzînd acestui atac, victimologia începe să considere că victima este o persoană captivă într-un raport social zis "asimetric" şi devine preocupată de raporturile de putere şi dominanţă din cadrul societăţii. Astăzi, viziunea disciplinei asupra victimelor este mult mai largă, chiar indiscriminată (se consideră victimă orice persoană care a suferit un prejudiciu de orice fel datorat oricărei cauze). Atenţia se mută tot mai mult către ceea ce se cheamă "victime de gradul doi", adică cei care suferă prejudiciul infracţiunii în virtutea unei relaţii speciale cu "victima de gradul unu" (copiii unei femei bătute de soţ, soţul unei femei violate, mama unui copil ucis cînd mama e neajutorată și copilul era singurul întreținător etc.). Mai mult, se discută şi de "victime de gradul al treilea", care suferă un prejudiciu de natură psihică prin simplul fapt că asistă la infracţiune sau că văd la televizor ori citesc în ziare descrieri detaliate ale infracţiunii.
Disciplina inventată la Bucureşti în 1947 a avut succes. Astăzi, există societăţi internaţionale de victimologie, se organizează simpozioane şi conferinţe de specialitate pe toată faţa planetei şi există catedre specializate în mari universităţi ale lumii. Din alt unghi, vedem cum se organizează fel de fel de campanii de presă sau campanii electorale de-a dreptul, în care victima e clar identificată. Urmare a acestor campanii, vin și alegeri, în care nu e niciodată clar dacă victimă e cel care pierde sau cel care cîștigă. Electoratul, însă, este victimă sigură a acestor campanii întotdeauna. Ca este victima de gradul doi sau trei, asta rămîne de stabilit.
Recomandările noastre
