Editura Evenimentul si Capital

Vânătoarea cu arcul, între sport extrem şi cruzime

6a8289e3390f9e63da248c12103a768d
Autor: | | 127 Comentarii | 0 Vizualizari

Prima Asociaţie a Vânătorilor cu Arcul a fost înfiinţată de câţiva amatori de senzaţii tari. Deocamdată, aceştia visează cu ochii deschişi: practica este interzisă în România.

De multe ori când specialistul în „business development“ - după cum călduros îl recomandă cartea de vizită - Romulus Mihu (Mihuţ, pentru prieteni) termină treaba la birou, şofează până la Sala Polivalentă. Aici îşi aranjează un poster cu un mistreţ în mărime naturală pe o ţintă. Îmbracă un tricou pe care scrie „Bowhunter Madness“ („Nebunia vânătorului cu arcul“ - n.r.), îşi ia arcul de peste 1.000 de dolari din portbagaj, ţinteşte şi trage. Loveşte numai în „triunghiul morţii“ - zona delimitată unde se găsesc plămânii şi inima - să fie sigur că animalul moare. Cât se antrenează aşa la poster, visează cu ochii deschişi că, într-o bună zi, cineva va legaliza vânătoarea cu arcul în România. Până atunci, vânează peste graniţă, în ţări unde, spune el, vânătoarea asta primitivă cu „scule“ performante de mii de dolari este ceva legal. Chiar dacă e încă o temă controversată. O mână de arcaşi Romulus Mihu e preşedintele fondator al primei Asociaţii a Vânătorilor cu Arcul din România (AVAR). Organizaţia a luat fiinţă acum o lună, când o instanţă a hotă rât că da, se poate: vânătorii cu arcul se pot organiza într-o asociaţie, chiar dacă nu există o lege care să permită practica lor. Deocamdată, s-ar putea spune că vânătorii cu arcul sunt păsări rare prin pădurile din România. Doar Mihu şi alţi nouă vânători sunt membri ai AVAR. „Dar nu toţi trag cu arcul“, zice Mihuţ. El da. El trage. Nu în ţară. Merge peste hotare. În Spania, Ungaria. Unde e legal. Chiar săptămânile trecute s-a întors de la o partidă de vânătoare cu arcul unde a ucis doi mistreţi. A fost frumos. Au făcut poze. De mic, la vânătoare Când vânează, Romulus Mihu se piteşte prin tufişuri, se camuflează mai ceva ca un ninja. Stă ore întregi la pândă să omoare animalul, ar spune unii. Sau, ar spune el, să-l vâneze. De asta, susţine Mihu, vânătoarea cu arcul e „specială“: că simţi animalul aproape înainte să-l dobori. Îl auzi, el te aude. Eşti atent să nu tresară. Apoi tragi. „Nu mai eşti privitor în natură, ci participant!“, romanţează vânătorul. Nu se compară cu vânătoarea cu arma: pentru el nu mai e nici o satisfacţie să vânezi de la distanţă. Deşi ani buni a practicat şi asta. E o tradiţie asta, acolo de unde vine el, din Ţara Moţilor; te trezeşti că familia pleacă la vânătoare în fiecare weekend. Şi trebuie să ţii pasul. Avea vreo 7 ani când a mers la vânătoare prima oară. Fiu şi nepot de vânători: ce era să facă? Metodele „prădătorului“ Vânătoarea e un hobby destul de costisitor. Un arc costă între 300 şi 700 de dolari, iar dacă îl „tunezi“ treci lejer de 1.000. Când explică de ce preferă să vâneze animale cu arcul, ca în vremuri preistorice, Mihuţ foloseşte cuvinte noi, ca „demanding“ şi „challenging“: „Eu sunt o fire care face sporturi extreme, parapantă, căţărări, scufundări. Şi atunci, fiind foarte «challenging », pe mine m-a cucerit din prima. Mă chinui să trec în Ungaria sau în Spania ca să trag cu arcul“. Vorbeşte încântat despre cum îşi aşteaptă prada. Mistreţul e preferatul lui. „Foloseşti o «chemătoare» şi aduci vânatul la tine. Trebuie să fii la cel puţin 30 de metri de animal, să-l simţi. De multe ori trebuie să renunţi, ca nu cumva să ratezi lovitura. La arc trebuie să ştii ritualul animalului. Trebuie să ştii unde mănâncă, unde doarme, pe unde trece. Stai la pândă ore în şir. Îţi descoperi instinctele primare, calităţile de vână tor“, spune Romulus Mihu. Odată, a aşteptat într-un „blind“ - camuflaj vânătoresc - zece ore bune ca să omoare „mistreţul ăla mare“. A auzit cum animalul îşi ascuţea colţii de o piatră, cum fornăia, cum lingea sarea, „ceva incredibil!“. Apoi a tras. „A fost foarte fun să vezi cum dai drumul la săgeată, trece prin el, mai merge o sută de metri şi, poc!, pică.“

CRUZIME SAU SPORT? Moartea, prin ochii unui arcaş În jurul vânătorii cu arcul există controverse aprinse legate de cruzimea gestului. Vânătorii cu arcul citează însă studii care arată că o rană provocată de o lovitură mortală cu arcul este „mai curată“ decât una de armă şi duce la o moarte mai puţin dureroasă. Mai multe state europene interzic însă practica. În Suedia, vânătoarea cu arcul a fost scoasă în afara legii încă din anii ’30 pe acest motiv. Ironia face că preşedintele Federaţiei Europene a Vânătorilor cu Arcul este un suedez. În Ghidul PETA pentru eliberarea animalelor este stipulată ideea că vânătoarea cu arcul este una dintre cele mai crude forme de vânătoare deoarece „tragerea primitivă cu arcul răneşte mai mult animalul decât să-l doboare“. O descriere postată pe mai multe site-uri, atribuită unui fost vânător cu arcul american susţine aceeaşi idee. „Eram cu alţi trei vânători când o căprioară a alergat prin faţa noastră. Unul dintre noi a tras. (...) Am văzut toţi cum săgeata înfiptă ieşea pe partea cealaltă a gâtului când a luat-o la fugă. (...) Am dat de mai multe bălţi de sânge cu urme ale genunchilor animalului alături, semn că se oprise să se odihnească şi să sângereze în soare. Într-un final am găsit-o. Era pe moarte. Stătea îngenuncheată. (...) Dar cumva căprioara s-a ridicat. Împiedicându-se orbeşte către tufişuri a reuşit să ajungă la marginea platoului şi să dispară. (...) N-am mai găsit-o. Căprioara pe care am văzut-o murind mi-a rămas întipărită în minte. Am hotărât să nu mai trag niciodată cu săgeata în vreo fiinţă vie.“

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Social

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate