Bag seamă că-n România zilelor noastre se discută pe rupte despre Homeschooling, sistemul de învățămînt prin care copiii fac școala acasă, sub supravegherea părinților, de cele mai multe ori avîndu-i pe părinți pe post de profesori.

Despre această formulă nu mă pronunț. Nu vreau să risc din nou ca presocraticii de pe facebook să dea în mine cu emoticoane pe motiv că, boșorog fiind, nu îndeplinesc condiția fundamentală a fătucelor și guguștiucilor, cea de a fi cool. Firește, ca om mai bătrîn, care a făcut școală-școală și nu o anexă din dos a discotecii, sînt tare curios să știu cum predă un sculer-matrițer algebra și o garderobieră, Istoria Romei antice.

Cum însă, spre deosebire de mulți cool din presa facebucistă, mai și citesc, discuțiile despre homeschooling, într-o țară în care peste jumătate din populație își face nevoile în grădină, mi-au amintit că învățămîntul acasă, numit la vremea respectivă și particular, a avut un fan de renume:

Tudor Arghezi.

Publicistica marelui scriitor dezvăluie, printre alții, doi mari dușmani de moarte: Popii și profesoarele. În privința profesoarelor, din motive care-mi scapă (nu-i exclus ca Arghezi să nu fi cunoscut în viața lui de bărbat credincios Paraschivei nici o profesoară sexy), publicistul nu-și precupețește vitriolul polemic. Iată ce scrie el despre situația fetelor la școală în tableta Școala din Bilete de papagal, nr. 23, noiembrie 1937:

„Deocamdată, școala servește copilelor care încă n-au isprăvit-o drept instrument de anihilare. De la război încoace numărul nefericitelor copile sinucise sporește în toată țara, considerabil. Babele înverșunate din învățămînt, directoarele la menopauză, savantele palide și zbîrcite, toate cutrele pedagogiei, ploșnițele grase și supte ale catedrei, s-au strîns într-o inchiziție spurcată împotriva copilelor sănătoase, frumoase și inteligente. Dușmănite pentru un zîmbet, urmărite pentru o eleganță, notate prost pentru un cîrlionț, insultate din pricina unui pantof, a unui inel sau a cercelului din ureche, școlărițele vremii noastre culturale au de îndurat chinul de opt ani al liceului și provocarea la masculinizare a dăscălițelor cu barbete.”

Brrr!

Poate și din această cauză, Tudor Arghezi nu și-a dat cei doi copii – Mitzura și Baruțu - la școală. Își amintește Mitzura:

„Sosind vremea şcolii, tata a hotărît ca primele clase primare să le facem acasă, dînd la sfîrşitul anului examene în particular. El era împotriva tuturor constrîngerilor şi a oricăror programe impuse”.

(Mitzura Arghezi, „Mărţişorul, «mica noastră patrie»”, în L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, vol. I, culegere de evocări alcătuită de Nicolae Dragoş, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 12) Frecventarea școlii acasă e posibilă nu numai în perioada interbelică.

În schița „Un pedagog de școală nouă”, publicată în Moftul român din 28 februarie 1893, I. L. Caragiale surprinde o situație în care o cucoană vine la școala publică pentru examen după ce-a făcut școala acasă:

„(Se face un zgomot la ușă. O doamnă din înalta societate – doamna Ftiriadi – intră împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lîngă pedagog.)

Profesorul (întîmpinând-o foarte emoționat): Onorată doamnă, eu încă mă recomand (ia cățelul în brațe). Doamna Ftiriadi (foarte volubil și pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat... Să-ți spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la școala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieți rău crescuți... Dar a stăruit tată-său... zice că e ordin de la minister... și de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoști caracterul lui ambițios, de cînd îi ești meditator.” Despre homeschooling de azi, zis la vremea respectivă învățămînt particular, publică Tudor Arghezi în Adevărul din 4 octombrie 1946 tableta intitulată Învățămîntul particular. De precizat că tableta, pledoarie pentru școala acasă, se va număra printre piesele delicte ale Dosarului Arghezi reacționarul, întocmit de publicistica comunistă. Printre altele, articolul a fost acuzat de atac la adresa învățămîntului de stat, de care făcea mare caz propaganda comunistă. Îl reproduc, încredințat că Tudor Arghezi aduce prin acest articol în dezbaterea de azi despre homeschooling – forța competenței și mai ales a experienței.

„Învăţămîntul particular

Am văzut într-un articol de ziar că învăţămîntul particular ar fi o calamitate şi că, prin urmare, ar trebui desfiinţat.

Ce-i acest învăţămînt zis particular care trebuie, dimpotrivă, organizat? Nu se poate instituţie mai democratică, dacă trebuie utilizat acest adjectiv uzat şi abuzat, cu dreptul la un examen şi la o diplomă fără frecvenţă şcolară. Ea trebuie păstrată şi perfecţionată, oricare ar fi inconvenientele de suprafaţă şi cu toate că superstiţia didactică pretinde că şcolaritatea cu sute de ore pierdute fără folos, cu ceasuri de cîte patruzeci de minute acordate unei materii pospăite, cu aşa-numitele recreaţii de zece minute, cu ţigări fumate la umblătoare, cu înghiontiri şi insulte, constituie o atmosferă educativă. Învăţămîntul particular e de multe ori al trîndăviei. Cărţile se citesc, dacă sînt citite, în săptămîna examenului şi candidatul repetent rămîne cu un sentiment de grevist iritat pe toată viaţa. Pentru atare categorie de tineret meticulozitatea examenului e suficientă ca să elimine de la cartea ştiinţifică elementele ambiţioase, dar sterile, afară doar dacă vreo împrejurare în deficit de valori nu le facilitează o ascensiune neaşteptată.

Dar copilul care munceşte ca să subziste, candidatul serios, sluga constrînsă de regimul social să rămîie pînă la moarte slugă, fanatizată totuşi de carte, găsesc în examenul particular o certitudine de clasificare, proporţionată pe rîvna şi meritul lor. Din pătura celor dezmoşteniţi au ieşit atîtea individualităţi, încît numai gîndul de a vătăma o libertate încă în fiinţă, cînd altele au sucombat, constituie o profanare. Un copil organizat al unei familii organizate cîştigă mai mult lucrînd de acasă decît la şcoală, în clasele de cîte cincizeci de elevi pe care nu-i ajunge niciodată rîndul să fie cercetaţi. O şcoală bună şi eficace e şcoala elveţiană. N-am văzut în tot cursul primar, mai lung decît al nostru, clase de peste cincisprezece copii, dar n-am văzut nici institutori care rîvnind să fie de- putaţi sau miniştri fac în şcoală diletantism, activi la club şi indiferenţi la curs.

Copilul bun, scutit de drumuri şi tramvaie, de epidemii şi oboseli, are timp acasă şi de învăţătură, şi de ajutor în gospodărie, şi de lucrările suplimentare ce formează şi sporesc personalitatea, şi de distracţii, alt capital de acumulat pentru moral. Problema învăţămîntului privindu-mă de aproape, am comparat continuu, la vîrste egale, la inteligenţă similară şi la temperamente apropiate, copiii din şcoală cu cei de acasă, paralel, şi rezultatele celor două metode. Copiii preparaţi acasă, dar sistematic preparaţi, erau superiori celorlalţi în toate privinţele şi moralul lor era mai confortabil şi mai liber. Le lipsea falsa disciplină, care terorizează sfiala şi îndoieşte timiditatea. În schimb, ei erau corecţi, teferi şi leali, neavînd nevoie de şiretenia întreţinută pentru salvarea unei instituţii, la care colaborează, fatal, părinţii şi profesorii. Chiulul dublu, faţă de şcoală şi de familie, şi mai tîrziu general prin deprindere, e inexistent, din lipsă de cauză.

Învăţămîntul particular trebuie dimpotrivă dus pînă la ultimele lui consecinţe, nu comprimat. În Elveţia – iarăşi Elveţia – unde nu se simte nevoia de păpuşi sociale, de oameni de paie, de cozi de mătură şi subalternările făţărniciei politice, ci de persoane, de cetăţeni de fond, siguri, stabili şi neversatili, însuşi bacalaureatul e autorizat fără frecvenţă şcolară. Numai că maturitatea, cum i se spune bacalaureatului acolo, e dificilă. Maturitatea federală se trece la Berna, dinaintea unei comisii exigente. Ea comportă două sesiuni şi limba latină e de rigoare. Solemnitatea examenului, care nu se dă, fireşte, în toate zilele, ci numai la cererea, cîteodată, a unui singur candidat, nu e mai mică decît a unui doctorat. Dar această maturitate poate fi încercată de orişicine şi de un muncitor cu braţele, cum a fost cazul unui prieten al meu curelar, prezentat la maturitatea federală, în vîrstă de patruzeci şi doi de ani, şi care a putut onora mai tîrziu cu strălucire o catedră universitară de geologie.

Evident că şi pentru limba latină, ca unic obiect de învăţămînt, sînt şcoli speciale. Aşa, de pildă, a lui Gouin, frecventată seara de cîte două sute de muncitori manuali, făcea un latinist complet în trei ani; şcoală particulară, ca o şcoală de stenodactilografie.

Nu mai întrebaţi ce fel de tîmplar sau de lăcătuş e acela care citeşte pe Horaţiu şi pe Tacit în original. Vreau să demonstrez mai puţin, că învăţămîntul particular e trebuincios.”