Unii autori își exprimă admirația față de modelele care i-au inspirat să se dedice scrisului compunând cărți în maniera acestora. De pildă, Raymond Chandler a fost, nu de puține ori, omagiat într-o astfel de manieră.
După cum se știe, creatorul fermecătorului personaj Philip Marlowe ne-a lăsat moștenire șapte romane. Moartea l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit un al optulea, “Poodle Springs” – n-a apucat să scrie decât patru capitole. Un talentat autor de “crime”, Robert B. Parker a avut curajul să-l continue. Evident, i-a respectat cu multă grijă stilul. Și cititorii, și comentatorii literari i-au apreciat performanța.
Chandler întocmise o listă de posibile titluri pentru romane pe care visa să le scrie: “Jurnalul unui costum în carouri stridente”, “Omul cu urechea tăiată”, “Nu mai țipa! Eu sunt.” Pe listă figura și “Blonda cu ochi negri”.
Ultimul dintre aceste titluri a fost împrumutat de către Benjamin Black. Bun cunoscător al operei lui Chandler, el s-a încumetat să creeze un roman în care sunt prezente multe dintre calitățile literare ale maestrului. În primul rând, și în paginile sale Marlowe rămâne la fel de seducător, înlăturând cu zâmbetul pe buze obstacolele care îi stau în cale. Ca și în scrierile lui Chandler, ancheta pe care și-o asumă – o tânără își caută iubitul dispărut în mod inexplicabil – descâlcește un ghem de minciuni. Ca și la Chandler, investigația îl poartă prin medii diverse – ale bogătașilor cu ifose, dar și ale criminalilor de profesie. Și, tot ca la Chandler, chiar dacă descoperă adevărul, n-ajunge să-și sărbătorească victoria. Faptele care i-au ajuns la cunoștință în cercetările sale îi lasă un gust amar și îi demonstrează, încă o dată, că ființa umană ascunde, uneori, taine înfricoșătoare.
După ce a citit cartea, Stephen King a notat cu îndreptățire: “Raymond Chandler zâmbește undeva, pentru că “Blonda cu ochi negri” e un roman frumos, care se face ecoul melancoliei lui la o intensitate perfectă… Mi-a plăcut mult.” Și mie.
Recomandările noastre
