Sistemul sanitar românesc şi realitatea sumbră din jurul său acaparează frecvent prim-planurile jurnalelor de ştiri. Poveşti şi imagini de groază cu spitale româneşti unde intri cu o afecţiune şi ai “şansa” să nu mai ieşi din cauza condiţiilor precare sau, dacă ieşi, ieşi cu încă o boală, au ajuns atât de comune încât nu mai surprind pe nimeni.

Oamenii ştiu că într-un spital de stat ai nevoie şi de puţin noroc pentru a te face bine, pentru că nu este suficientă doar priceperea salvatorilor. Medicii români, majoritatea foarte bine pregătiţi, depăşesc de multe ori toate minusurile cauzate de sistem şi au grijă de oameni cum ştiu mai bine. Se întâmplă uneori ca dedicarea lor să nu fie suficientă şi minusurile să-i ajungă din urmă, să-i depăşească şi să-i pună într-o lumină proastă. Un exemplu recent este cel al celor trei răniţi în incendiul din clubul Colectiv, care au murit din cauza infecţiilor nosocomiale, provocate de condiţiile din spitalul unde au fost internaţi.

Mai sunt situaţii similare care pândesc şi îşi aşteaptă rândul la mediatizare aceea îndoliată, despre felul în care se moare cu zile. Pentru a evita acest scenariu în locul unde s-a născut, un medic pediatru de la Spitalul Municipal din Feteşti a vorbit despre situaţia întâlnită şi a încercat să ia o măsură: atragerea donaţiilor pentru acoperirea lipsurilor de tot felul. Apelul este îndreptat spre românii care vor să ajute, dar cu siguranţă ar trebui văzut de cei direct responsabili pentru această situaţie: politicienii. La ei este rezolvarea, ei au sănătatea românilor în mâini, ei trebuie să ia măsuri urgente pentru ca spitalele să aibă simbolistica pe care o merită.

“Dragii mei,

Mulţi dintre voi mă ştiţi ca prieten, şi mai mulţi ca pediatru al copilului vostru, iar alţii probabil că acum auziţi de mine de la vreo cunoştinţă care o să va retrimită acest mail.

Numele meu este Liliana Pârlea, sunt medic specialist pediatru, proaspăt angajat la Spitalul Municipal Feteşti, secţia Pediatrie.

Până anul acesta mi-am făcut rezidenţiatul în varii clinici din Bucureşti. Din mai multe motive (personale şi profesionale) am ales să lucrez într-un spital din provincie versus cabinet personal/clinică privată/spital din Bucureşti. Ceea ce am găsit la noul loc de muncă nu numai că m-a uimit, ci mi-a şi întărit convingerea că în România lucrurile nu vor mai putea continua prea mult aşa.

Majoritatea dintre voi probabil aveţi abonament la una dintre clinicile private din Bucureşti, iar în spitalele de stat nu aţi prea ajuns. Să v[ povestesc puţin despre ce se găseşte într-un spital de provincie (Secţia are 25 de locuri, primim copii de la ieşirea din maternitate până la 18 ani):

+ oameni foarte dedicaţi: am găsit aici asistente care “zbârnâie” – prind vena din prima (lucru extrem de important pentru confortul micului pacient), vorbesc frumos deşi sunt în tură de 10 ore şi abia s-au oprit să mănânce pachetul de acasă 15-20 min; sunt oameni de echipă, se ajută una pe cealaltă, deşi că nr sunt în deficit, lucrează din greu ca lucrurile să rămână pe linia de plutire;

- spital relativ nou – a se citi clădire nouă, dar goluţ, cu aparatură mai deloc, cu medicamente ceva-ceva, cu materiale mai nimic (nu avem săpun, mopuri, găleţi, mănuşi sterile/nesterile etc) ;

- există prevăzută în planul secţiei o cameră de joacă: o cameră de 32 mp care în acest moment este folosită pe post de magazie şi unde există 3-4 dulapuri (gen mini-bibliotecă, pline cu pluşuri donate de părinţi, pe care nu le putem folosi pentru copii pentru că nu se pot dezinfecta).

Ce am reuşit să facem până acum, fără nici un ajutor (contribuţia materială a şefului de secţie, a mea, donaţie din partea prietenilor din Ixia):

- 2 calculatoare care să uşureze munca birocratică (există 1 singur pe care lucra 1 om, astfel încât externările de exemplu, nu puteau fi gata mai devreme de ora 3) – Mulţumim Ixia România care a dorit să ne ajute. Acum lucrăm în paralel şi e mult mai bine J;

- 3 biblioteci, 1 pentru oficiul asistentelor, unde stau toate dosarele pacienţilor, 2 pentru camera medicilor unde sunt depozitate cărţile, protocoalele de lucru, medicamentele provenite din donaţii (da, ne zbatem mult cu donaţiile, şi chiar ne descurcăm);

- 1 sterilizator şi 1 pompă dublă electrică pentru sâni (pentru mamele care alăptează şi pe timpul internării vrem să creştem secreţia de lapte) – pentru că susţinem alăptarea intensiv, mai ales că peste 70% din pacienţii noştri fac parte din pătura de jos (“Stimată doamnă, aş avea nevoie pentru confirmarea diagnosticului de o analiză, pe care spitalul nu o poate face, costă 30 lei în policlinică, doriţi să o faceţi?; Răspuns: Dna doctor, nu am decât 20 lei la mine, trebuie să vorbesc cu soţul, nu ştiu sigur…”); aşa că nu numai că laptele de mamă e cel mai bun, e şi cel mai ieftin.

- 2 pulsoximetre portabile – acestea sunt pe drum, achitate deja, dar care nu au sosit încă, pentru măsurarea saturaţiei în oxygen la patul bolnavului, fără să aducem de la celălalt capăt al secţiei singurul monitor pe care îl avem şi care e jumătate cât mine).

Sper că v-aţi făcut o idee despre cum stau lucrurile. Ceea ce vedeţi la tv, referitor la cum au murit cei arşi din cauza infecţiilor nozocomiale, nu mă miră, din contră, confirmă ceea ce văd în fiecare zi. Inutil să va spun că din două în două duminici sunt în Jumbo de unde cumpăr săpun lichid la litru (e cea mai ieftină varianta pe care am găsit-o J ).

Nu ştiu cât îmi este rezervat să stau aici, dar cât sunt nu pot să stau cu mâinile în san. Aşa că am nevoie de ajutorul vostru, în orice mod. Nevoile sunt multe, dar ca să nu intru în depresie până să mă apuc să fac ceva, am zis să o iau încetişor şi să adaug pe drum ce mai trebuie. Am făcut o lista de început:

- camera de joacă: prioritară; după tratamentul de la ora 14:00, copiii nu au altceva de făcut decât să stea pe tabletă sau telefon, cine are, restul să alerge pe culoare sau să stea în pat (încercaţi să ţineţi un copil de 2-3 ani 3 zile în pat, toată ziua J ). Dacă am reuşi să mobilăm această cameră şi să aducem jocuri/jucării din plastic sau lemn (ca să le putem dezinfecta), copiii ar putea petrece după-amieze relaxate, cu activităţi potrivite pentru vârstă lor. Aici am avea nevoie de:

· 2-3 măsuţe cu 2 scăunele, pentru cei mai mici;

· 1 tablă de scris, din aceea gen şevalet, cu 2 feţe: şi tablă normală pentru cretă, şi faţă lucioasă pentru scris cu carioca;

· cutii pentru depozitarea jucăriilor (le putem pune pe raftul cel mai de jos al bibliotecuţelor existente, ca să fie uşor accesibile copiilor);

· cărţi de colorat, culori, acuarele, plastilină, pensule, carioca;

· cărţi de citit pentru cei mai mărişori – de la poveşti până la cărţi pentru adolescenţi, pe care să le împrumute pe perioada spitalizării;

· jucării din lemn sau plastic – se dezinfectează uşor, jocuri de echipa (gen “Nu te supără, frate”)

Cam atât m-am gândit în ceea ce priveşte strict camera de joacă. Mă gândeam că dacă ne mobilizăm îi dăm drumul până la Moş J.

- pictura pe pereţi: a doua în ordinea priorităţilor; momentan este proaspăt văruit, un alb de-ţi ia ochii J (cei ce mă cunosc din postura de medic ştiu că eu nu am nici un halat alb, îi deprimă pe copii). Ar fi foarte bine dacă am găsi pe cineva care se pricepe şi care a mai pictat pe la grădiniţe, locuri de joacă, etc. Asta înseamnă că după ce găsim persoana, trebuie să asigurăm costul mâinii de lucru şi al vopselurilor, care am înţeles că nu sunt ieftine. Rezultatul însă ar fi minunat: mă şi gândesc că holul cel mare ar putea avea un trenuleţ pe pereţi, iar fiecare salon ar fi câte o gară, unde să te întâmpine Peter Pan sau Fulger McQueen sau Clopoţica J. Un pic de culoare ar schimba cu totul perspectiva asupra locului unde te înţeapă şi unde îţi dă doctorii amare pe care să le înghiţi.

Înfiinţarea unei forme legale de colectă – aici nu mă pricep deloc. Mă gândeam la o asociaţie sau fundaţie care să asigure şi pe viitor un fond de unde să acoperim nevoile. De exemplu ştiu că la Spitalul Grigore Alexandrescu există o fundaţie de unde se plăteau analizele nesuportate de spital ale celor care nu aveau nici o posibilitate de a şi le plăti singuri. De asemena, tot dintr-un astfel de fond am putea rezolva şi următoarea problema, şi anume:

Mâncarea copiilor – în acest moment spitalul nu poate asigura decât 1 tip de formulă de lapte, supă de morcov/piure de morcov, orez şi cam atât. Fructe, legume, carne, ou – doar dacă părintele îşi aduce de acasă. Asta este pe de o parte neigienic (germenii de acasă/de pe drum/din autobuz îi aduci în spital) şi total inechitabil – am avut săptămâna trecută o fetiţă de 4 ani, a şaptea din cei 8 copii ai familiei, care a stat singură internată şi care nu avea de mâncare decât ceea ce i se dădea din spital. Normal că i-am strecurat un fruct, o supă de găină de la colega de camera care stătea cu mămica, dar asta nu e o soluţie.

Iertaţi-mă pentru ora târzie şi pentru lungimea mesajului. Nu v-aş fi încărcat cu aceste informaţii dacă n-aş fi ştiut că voi găsi în voi oameni care să poată să mă ajute să facem o schimbare. Mulţi dintre colegii mei spun că mă agit degeaba, că n-o să schimb nimic, că de ce nu-mi iau catrafusele şi plec (Franţa, Belgia, Germania, ţările nordice, Marea Britanie – abia aşteaptă oameni ca noi). Eu m-am gândit aşa: e oraşul unde m-am născut; mama mea este medic pediatru aici de 36 de ani şi de vreo 25 cam singura, aşa că atât cât pot, vreau să o ajut; este singura secţie de pediatrie pentru cei din Feteşti (30.000 loc), Ţăndărei (vreo 10.000, parte din aceştia merg însă şi la Slobozia) şi pentru Cernavodă (aflată la 20 de km de noi, care nu are pediatrie). Adresabilitatea este mare deci, şi se pare că depinde numai de noi să creăm nişte condiţii decente pentru aceşti copii.

Parte din aceste informaţii le veţi găsi şi pe pagină mea de facebook. Va stau la dispoziţie pentru orice informaţii fie pe adresa mea de mail – liliana.pârlea@gmail.com fie la nr de telefon 0723.337.840. Vă mulţumesc şi vă doresc să aveţi Sărbători minunate şi multă, multă sănătate vouă şi piticilor voştri.

Dr. Liliana Pârlea

Spitalul Municipal Feteşti – secţia Pediatrie”, este mesajul care devine viral pe Internet.