„Ai tăi, sunt acasă? Du-te și zi-le să deschidă televizorul. Repede!” A. nu pricepea despre care televizor vorbea vecinul care părea că ar vrea să mai spună ceva, dar se abținea precaut, uitându-se și în stânga, și în dreapta.
De fapt, știa ce e ăla un televizor, avea 7 ani A., dar tubul catodic juca mai mult un rol decorativ în casă. Mai ales la miezul zilei. Însă, în ziua aia, tv-ul, Diamant bicolor, alb-negru, avea să-și scoată pârleala anilor de inactivitate. Era 22 decembrie 1989 și la București, la fel ca în multe alte orașe din țară, se întâmplau evenimente istorice. A. a priceput repede că în casă este o atmosferă neobișnuită, una pe care n-o mai văzuse până atunci. Auzise de atâtea ori de numitul Ceaușescu și înțelesese de-a lungul timpului, într-un mod simplist, că nu e de bine. Avea proaspete în memorie serile sinistre de beznă rispită de lumânări și lanterne. Seri care atingeau apogeul în momentul în care transformatoarele reveneau în mișcare pentru a repune în circulație curentul electric.
Visul lui Nikola Tesla: lumină pentru toți, oriunde, oricând, oriunde. Tovarășii furnizau însă cu avariție. Cum să fi uitat fibrilațiile în care intrau cozile ordonate în șir indian, în așteptare de pâine, „adidași” porcini, banane și tacâmuri de pui. Și, bineînțeles, tabloul Tovarășului care te urmărea cu privire giocondiană în orice colț al clasei te-ai fi aflat. Acum, situația se schimbase radical. Era un amestec de entuziasm, curiozitate, reținere, înnebuniseră cu toții de fericire. Cu tot cu vecinii care veniseră și ei să dezbată Revoluția în direct. Ăsta e adevărul, nu toți au fost revoluționari pe bune.
Vorbeau deodată, chiuiau, se pupau, plănuiau, făceau și deafăceau viitorul, tăceau, apoi o luau de la capăt. A. avea să-și amintească după mulți ani de acele zile monumentale, irepetabil afectiv. Patru zile, tatăl copilului nu dăduse pe acasă. Primise un Kalașnikov și fusese consemnat la serviciu, într-o gară din provincie. Apoi, a predat arma și și-a văzut de ale lui. Erau multe întrebări, foarte multe, și puține răspunsuri sincere. Românii învățau cum e să trăiască o viață nouă și agitată. Deprindeau și conceptul de capitalism sălbatic. Adică fiecare era singur pe o insulă mare, guvernată de sălbatici. Iluzioniști care îți atrăgeau atenția cu dreapt și te făceau cu stânga. Acum, televizorul alb-negru funcționa non-stop și curând avea să lase locul unuia color. Urma haosul colorat. Zilele spumoase făcuseră loc celor agitate, pline de incertitudini, tranziție și „grele moșteniri”. Se transmitea în direct și din CPUN, și din și mijlocul minerilor, și de la Universitatea, și din Italia, de la Mondial. Bărcuța fusese lansată la apă, dar plutea în derivă. A. primise, fără să vrea, actul de naștere al „generației de sacrificiu”. „Băi, ia mai lăsați-i pe ăștia, că sunt mâncați, sunt băuți”, a concluzionat, cu simț practic, bunicul lui A., o dezbatere politică în familie. Și i-au lăsat. Lumea s-a întors la viața obișnuită și și-a văzut de treabă. Ăia care s-au aflat în gară și au știut cum devine treaba cu mersul trenurilor s-au suit în vagoane. Metafora îi aparține lui Silviu Brucan. Entuziasm, planuri și speranțe au urmat, s-au năruit și s-au reconstruit. Lumea s-a agățat de lideri considerați a fi providențiali, și în 1996, și în 2004, iar în 2000 s-a resemnat pentru că a ales răul mai mic. De fiecare dată, investitorul sentimental, credulul, cetățeanul, și-a mai pierdut câte puțin din capitalul afectiv. Până la atrofiere, la extincție. Mai nimic nu-l mișcă, și omenește vorbind, nu poate fi judecat prea aspru. Generația lui A., „aia de sacrificiu”, este cea care a trăit puține în anii 80, dar suficiente cât să nu uite. Și mult prea multe a văzut după Revoluție, ca să mai creadă necondiționat, în proiecte, studii de fezabilitate, implementări într-un orizont de timp nedeterminat și proiecte sustenabile. Abureala a lăsat loc concretului, iar concretul încă nu se naște la termen. Acum, locul liber a fost ocupat în mare parte de oamenii noi, cu resurse noi și nebănuite. Dopați cu hashtaguri, lucrări firave de dezvoltare personală, care îți arată tot ce crezi că trebuie să știi, dar îți ascund părțite esențiale. Cu loganuri simpliste, cu citatele unora care au scris cărți, nu doar butade și noii revoluționari, cultivați în dogma gândirii pozitive. Cred și nu cercetează. Și riscă mult noii entuziaști. Sunt în pericol să descopere într-o zi că și-au făcut iluzii și s-au ales cu deziluzii.
Recomandările noastre
