Acordă cu greutate interviuri, pentru că i s-a întâmplat să fie greșit înțeles. De obicei alege varianta email, ca să fie sigur. Noi am avut noroc.

Cea mai recentă ediție a Trialogurilor de la ARCUB l-a avut ca invitat pe regizorul Nae Caranfil. O întâlnire care ne-a prilejuit o discuție despre tot ce este important pentru un regizor și munca lui. Cartea sa de vizită este binecunoscută: de la „Frumos e în septembrie la Veneţia” la „Closer to The Moon”, drumul nu a fost deloc uşor, dar a meritat fiecare pas, fiecare cărămidă aşezată la temelia carierei sale de regizor.

„Regizorul este totul pentru film”

Când era student la IATC, școala de gândire era următoarea: regizorul este totul pentru film, el face totul, ceilalți sunt colaboratori. Dintre aceștia, scenaristul este cel mai puțin important. „După ce am terminat institutul am plecat din România la Bruxelles, la un atelier de scenaristică, condus de un script-doctor, american, dar de origine cehă, František «Frank» Daniel, care ne spunea, printre altele, că scenaristica se învață. O faci mai bine sau mai prost. Și, uneori, e ca și cum te-ai duce la un service, indiferent că ai un Trabant sau un Mercedes, cel care ți-l ia în primire trebuie să ți-l livreze în stare de funcționare. Script-doctor este un om care repară scenarii. Cunoaște destul de bine profesia, în același timp nu este un veleitar autor el însuși, ci are abilitatea de a citi problemele unui scenariu în timpul scrierii lui, de a te ghida, de a te pune pe șine. El îți face un scenariu funcționabil. Trebuie să fie o scriitură captivantă, pentru ca un producător să spună de la primele pagini”, dezvăluie Nae Caranfil. Dintre regizorii români, a fost mereu fan Mircea Daneliuc. „Nu aveai cum să nu fii, filmele lui de actualitate prefigurau strălucit ceea ce astăzi numim Noul Cinema Românesc, oferind în plus o reală inventivitate vizuală. Poveste, personaje și dialoguri… Toate erau scandalos de autentice. Daneliuc și Pintilie făceau «literatură » în toată puterea cuvântului, își seduceau spectatorul virtual la simpla lectură a scenariului. La începutul anilor ’80, când mi-am consumat eu studenția, se purtau blugii cu talie înaltă, umerii aplicați la femei – și Tarkovski. Tarkovski bătea tot, dacă voiai să fii trendy. Sigur, așteptam cu sufletul la gură filmele occidentale, făceam cozi interminabile la Biblioteca Americană sau la Cinematecă. În acest context, eu îmi asumam, oarecum imprudent, simpatii pentru lumi mai puțin elevate, precum cinematograful american al anilor ’30, ’50, ’70, școala cehă și italienii de la Cinecittà, dar nu atât neorealiștii, cât regizorii de comedie precum Mario Monicelli, Dino Risi, Pietro Germi”, afirmă regizorul. „Pentru mine, a povesti este cel mai important, nu numai a cinematografului, ci a tuturor artelor narative, indiferent dacă vorbim despre romane, filme sau piese de teatru. A spune povești face parte din bagajul ancestral al umanității, de aici pornește totul, de la mama care-și adoarme copilul cu o poveste. Filmele românești de dinainte de Revoluție nu mai aveau voie sa spună povești!” spune Nae Caranfil.

„Nu mă gândesc la spectator când scriu un scenariu”

Nae Caranfil (foto) este un produs al cinematografului anilor ’70, în care marii cineaști făceau filme de autor, dar în același timp, spectacole de formidabilă calitate, și astfel mesajul lor ajungea la enorm de multă lume. „Nu mă gândesc la spectator atunci când scriu un scenariu, pentru că spectatorul sunt eu în primul rând. Dacă mie îmi place, înseamnă că va fi ceva. Sigur că încep să mă gândesc câteodată la elemente mai abstracte, ce temă abordez și de ce. Dacă tema este de actualitate sau nu, dacă tema este prăfuită sau supraexploatată, acestea sunt criterii cu care lucrez. Asistăm la un fel de pragmatism de joasă categorie, care face ca situația să fie paradoxală. Avem o cinematografie înfloritoare în străinătate și o Cenușăreasă la noi acasă”, afirmă Nae Caranfil.

„E pericoloso sporgersi” și automobilul urât

Nimic din ce apare pe ecran nu e memorabil și nu intră într-o zonă de mare cinema dacă nu există o magie vizuală creată de regizor. „Regizorul este cel care poartă o viziune despre cum ar putea arăta produsul final. Este un pianist, el face acorduri simple între toate aceste componente ale filmului și găsește la un moment dat o cheie, o amprentă, o patină care este a lui. Indiferent de scenarist, rămâne și dă mai departe, dacă este un regizor important, identitate. Contează pentru un regizor ce pune în cadru, dar contează și ce scoate din cadru. La «E pericoloso sporgersi», am transmis celor de la producție că vreau un element indispensabil vieții cotidiene, pentru toate exterioarele. Ce anume? Vehicule. Mașina mică. Mai exact Daciile. Nu voiam să văd Dacii. Puteau avea tren, autobuz, bicicletă. Tot ce detestam la filmul românesc era acest automobil urât, Dacia. Devenise pentru mine un fel de stigmat. În mod misterios, această soluție a creat o poezie anume a filmului. Știam că, dacă fac asta, dau un aer interbelic, acel orășel devine arhetipal, nu unul de astăzi. Acest praf provincial devenea palpabil. Am creat filmului acela o amprentă vizuală distinctă”, ne-a povestit regizorul.

„Filmele noului val nu sunt atât de accesibile”

De ce nu mai vin spectatorii să vadă film românesc? Regizorul Nae Caranfil crede că, în principal, de vină este lenea.

„Românii nu se duc la filme românești pentru că ei știu deja despre ce sunt, de aceea nu se duc. E un cerc vicios. Oamenii știu despre ce este vorba și de aceea nu se duc. Filmele românești sunt de trei feluri, despre comunism, despre revoluție și despre tranziție. Ne-am săturat să le tot vedem pe astea. Ce-ați mai vrea să vedeți, că într-o viață de om cam asta se întâmplă. Există o ignoranță trufașă a spectatorului român care stopează filmul românesc, pentru că știe el mai bine despre ce este vorba”, crede regizorul. Există o doză de dificultate în multe dintre filmele noului val, adică nu sunt filme foarte accesibile, ci care îți solicită atenția și răbdarea. Nu au acel movie magic pe care spectatorul îl caută de obicei în sala de cinema.

Aplauze ca la Congres

„Eu sunt adeptul teoriei care spune că filmele accesibile tembele, și făcute pentru oligofreni, pot fi capodopere universale, iar filmele de autor dificile, radicale stilistic, pot fi la fel de bine capodopere, după cum pot fi și niște fițe fără nicio valoare. Sunt foarte parcimonios cu periplurile mele teatrale, mai ales la finalul spectacolului, când trebuie să te ridici în picioare și să aplauzi ca la congres, indiferent de valoarea sau nonvaloarea spectacolului. Această nivelare valorică închisă, creată de comunism, nu se aplica atunci, ci acum, în postcomunism și e pentru mine un mare mister”, afirmă Nae Caranfil.