După ce l-a învins la alegeri pe Gigi Becali şi a renunţat la cariera de designer, Oana Niculescu-Mizil se ocupă de problemele din cartierul rău-famat al Capitalei.

EVZ: Cum se vede Ferentariul din Cotroceni? Oana Niculescu-Mizil: Cu mare tristeţe, m-am ataşat mult de zona aia, dar am speranţa că în următorii ani pot să fac ceva. De ce v-aţi ales acest colegiu? N-am ales, mi s-au dat nişte variante din ţară. Le-am zis că prefer să rămân la Bucureşti şi am reuşit să intru la Colegiul 20. Multă lume a fugit de Ferentari, oameni grei din partid n-au avut curaj să intre acolo. De ce l-aţi ales pe Vanghelie să vă susţină? Pentru că Vanghelie este primar în sectorul 5 şi era şeful de campanie pe Bucureşti. Nu puteam să mă dezic de dânsul când ştia zona perfect. Nu mi-a fost ruşine deloc să spun „Vanghelie garantează”, pentru că el a reuşit să aibă atâtea mandate în sectorul 5. Eu am ieşit pe stradă, oamenii de acolo îl iubesc. Este foarte apropiat de oameni. V-au votat şi românii nostalgici? Da, au fost. Am avut şi vot politic, presupun că s-a ridicat între 38%-42%. Am fost două luni în teritoriu, i-am înţeles pe acei oameni, m-am integrat perfect cu ei, tocmai datorită faptului că am fost crescută cu anumită modestie şi printre oameni simpli. Cunosc toate străzile, pot să merg acolo cu ochii închişi. Aveţi curaj să mergeţi în Ferentari? Am fost într-o noapte acolo cu soţul meu, am verificat zona, fără primari, fără pază, nu mi s-a întâmplat nimic. Şi-acum mă duc şi n-am probleme. „N-am maşini pentru că sunt trecute pe societăţi”

Vă aşteptaţi să îl învingeţi pe Becali? Am crezut că voi avea o campanie mult mai virulentă din partea opozantului meu. Becali a susţinut: „Dacă mă bate aia mică, ies din politică”. El a aruncat-o primul. Într-adevăr, a fost şi o ambiţie a mea şi una a lui Vanghelie. De ce vi se spune „Laleaua neagră”? Este o legendă în Ferentari. „Laleaua neagră” este o femeie care s-a luptat pentru binele romilor din zonă. Era un fel de mama răniţilor şi am înţeles că era şi foarte frumoasă. Când am urcat prima oară pe scenă la un concert de manelişti, că am făcut-o şi p-asta, am dansat cu ei, m-am integrat foarte bine în societate - oamenii au început să strige „A venit Laleaua neagră”.

Ce s-a întâmplat cu separarea puterilor în stat? Nu le ştiu pe toate, încerc să învăţ. Nu poţi să fii la 33 de ani o enciclopedie. Eu veneam din domeniul privat, am fost smulsă cu o lună înainte şi pusă într-o campanie electorală. Nimeni nu avea curajul să facă asta. Cum se face că în declaraţia de avere aveţi numai bijuterii? N-am maşini pentru că sunt trecute pe societăţi. Casă nu am, soţul meu are un apartament în Cotroceni. Suntem oameni normali.

CAMPANIE. În Ferentari, în mijlocul mulţimii

AMINTIRI

„Cântam ore întregi cu cărţile pe cap”

Unde aţi locuit? Bunicul fiind ministru, aveam o zonă mai bună, Dorobanţi. Mai ales că eram o familie numeroasă: avea 3 copii ai lui şi 3 adoptaţi.

Ce vecini aveaţi, cu cine vă vizitaţi? Oameni normali, dar şi ambasadorul Americii. Mă împrietenisem foarte bine cu fata lui, săream gardul fără să ştie ai mei şi ne jucam cam toată ziua. Mătuşa mea având o relaţie de peste 15 ani cu Nicu Ceauşescu, care de altfel a fost şi naşul fratelui meu, mergeam şi în casă la Ceauşescu de nenumărate ori.

Cum vi-l amintiţi? Pe el, ca pe un om foarte bun, cald. Ne dădea ciocolată, ne mângâia. În schimb, soţia sa era rea. Tot timpul ne era frică de ea, ţipa la Nicu de ce ne-a adus în casă, ne speria. Pe Nicu încerca să-l conducă. De altfel, se ştie ce s-a întâmplat cu sarcina pe care a avut-o mătuşa mea. Bunica mea se încuiase într-o cameră, se dădea cu capul de pereţi şi urla că o omoară pe Donca. Copilul era mare, avea 6-7 luni, putea fi salvat. Bunica a făcut tot posibilul să scoată copilul viu din spital, dar nu s-a putut. Atunci când s-a întâmplat tragedia cu copilul, Nicu s-a urcat în prima maşină şi a făcut accident. S-a aruncat într-un stâlp şi a avut o operaţie destul de grea.

„Ceauşescu rămăsese perplex”

De momente amuzante vă aduceţi aminte? Am un unchi mai zăpăcit, Serghei. Ştiu că eram mici, el foarte tânăr. A luat pliciul de la bunicul, s-a aşezat pe gardul casei noastre şi a început să tragă în Ambasada Rusiei. În 10 minute casa noastră era încercuită, inclusiv Ambasada Rusiei. Un alt moment haios a fost la un Crăciun, când trebuia să spunem nişte poezii la o serbare, în faţa lui Ceauşescu. Serghei şi Donca ne-au învăţat pe toţi, eram opt nepoţi, o poezie plină cu prostii. Ne-am dus lângă brad, am început să recităm poezia. L-am văzut pe bunicul cum se scurgea pe scaun, se înroşise la faţă, Ceauşescu rămăsese perplex. Serghei în spatele sălii era pe jos de râs. Aveam un telefon cu fir roşu. O sunam pe Elena Ceauşescu care ne închidea telefonul. Îi trimiteam flori lui bunicu’ la minister, sunam să comand şi spuneam că sunt din delegaţia oficială.

Dar nu vi se impunea un anumit comportament? Sigur, am avut o educaţie foarte strictă în ceea ce priveşte Codul bunelor maniere. Când mâncam mă legau de scaun, în casă sau la pian cântam ore întregi cu cărţile pe cap ca să stau dreaptă, farfuria noastră niciodată nu trebuia să stea la câţiva centimetri de muchia mesei. Inclusiv când am fost plecată cu Iliescu în delegaţii, am fost pusă la masă cu Principele de Monaco. Am avut o prestanţă deosebită şi am primit scrisoare de mulţumire.

CV Ciocolată şi politică

• Oana Niculescu-Mizil s-a născut în Bucureşti, pe 11 august 1975.

• A absolvit cursurile Liceului „I.L. Caragiale” din Capitală şi a urmat Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice Internaţionale din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.

• Între 2000-2002, a fost referent la Administraţia Prezidenţială, departamentul Politica Externă.

• Între 2003-2008, a avut atelierul de design vestimentar Deverra.

• În 2005, a lansat Ciocolateria şi patiseria Cade, produse cu specific franţuzesc.

• Nepoata celebrului Paul Niculescu-Mizil, fost ministru al educaţiei şi învăţământului (1972-1976) şi ministru de finanţe (1978-1981).

• Din 2008, este parlamentar.

NECAZURI

„Am pierdut două sarcini”

Unde eraţi la Revoluţie? Eram în Bucureşti şi trebuia să plecăm la Timişoara a doua zi, chiar cu câteva zile înainte de a începe. Seara ne-a chemat bunicul, şi atunci l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea lăcrimând. Mi-a zis: „Nu mai plecăm mâine la Timişoara. Începe un nou început”.

Aţi ieşit în stradă? Nu, era periculos. Dar am plecat din casă, undeva pe 1 Mai, într-un apartament de 2 camere, ca să ne ferească pe noi. Casa noastră a fost plină de soldaţi vreo trei luni, bunica a gătit pentru ei. S-a tras în casa noastră.

Aţi fost catalogată după Revoluţie „comunistă”? Da, 2-3 ani am fost numită pui de comunist, la şcoală am avut probleme. Dacă luam o notă bună era pentru că eram cine eram. Am făcut o facultate în Elveţia, care nu a fost acreditată în România. În 1997 a murit tatăl meu, îmi trimisesem dosarele la cele mai bune facultăţi din lume. Am fost acceptată şi la Harvard, şi la Boston, dar n-am mai avut posibilitate financiară. A trebuit inclusiv să preiau cu mama ce construise el ca să nu se ducă de râpă.

„Îmi doresc trei copii”

Cum v-aţi cunoscut soţul? În România, deşi în Elveţia am cunoscut-o şi pe verişoara lui. Când m-am dus în Liban să-mi vizitez colega, l-am întâlnit pe el la masă, acolo, nu ştiam că sunt veri. Am rămas amândoi surprinşi, şi acolo s-a înfiripat marea poveste de dragoste.

Nunta? Am făcut-o în România, am avut nişte naşi mai aparte. Ne-am decis brusc, după mulţi ani împreună, să facem nunta în septembrie. Era iunie. I-am avut ca naşi pe Mădălin Voicu cu soţia, prietena mea cea mai bună de la şcoală din Elveţia, Bettina Walter, nepoata lui Luca di Montezemolo, preşedintele Ferrari, fratele bun al soţului meu, verişoara mea şi băiatul primului-ministru Hariri, care era prietenul soţului meu. Băiatul lui Hariri a zis că nu poate să vină în septembrie, să facem nunta în iunie. Până la urmă am făcut-o în iulie, cu SPP.

Aţi apucat să îi spuneţi bunicului dv. că aţi câştigat? Da, era foarte mândru în spital. A făcut tot efortul să spună la toţi, în spital, că am reuşit. A doua oară când l-am văzut lăcrimând a fost când m-am dus şi i-am spus că am câştigat.

Aţi crescut într-o familie numeroasă. Vă doriţi copii? În viitorul apropiat sper să-mi lărgesc familia şi să am copiii mei, trei. Pierzându-l pe fratele meu, am realizat că sunt singură şi îmi lipseşte foarte mult. Deşi am veri cu care vorbesc în fiecare zi şi prieteni, îmi lipseşte un frate. Am zis că o să le dau posibilitatea copiilor mei să fie mai mulţi.

Fratele cum v-a murit? A murit în accident de motor exact în ziua de Paşte, acum trei ani. La şase luni mi-a murit bunica, am pierdut două sarcini.

FAMILIE. În ziua nunţii, alături de bunicul său, Paul Niculescu-Mizil MĂTUŞĂ. Oana Niculescu-Mizil, cu una dintre fetiţele fratelui său Fotografii: arhiva personală