Editura Evenimentul si Capital

Nae Ionescu: La noi, opinia publică nu judecă, nu condamnă, nu selectează, ci se comportă pasiv, înregistrînd numai. Gândul lui Cristoiu

Autor: | | 6 Comentarii | 4265 Vizualizari

Prezent cu ceva timp în urmă la emisiunea Serviciul de noapte, realizată de Maria Țoghină la Radio România Actualități, în hotarele dialogului cu ascultătorii (după miezul nopții, ăștia da insomniaci!), am fost chestionat asupra a ceea ce un clișeu folosit de adversari, dar și de cei care mă simpatizează numește inconsecvența pozițiilor mele de-a lungul și de-a latul postdecembrismului. Drept răspuns am citat un articol din Nae Ionescu, în care marele nostru gazetar răspundea și el unei astfel de acuzații, formulate printr-o întrebare somație: Cu cine ești? Spațiul emisiunii nu îngăduia o prezentare mai largă a concepției despre presă a lui Nae Ionescu, unul dintre maeștrii mei în materie de presă.

Mi-am amintit însă că scrisesem cîndva un eseu despre gazetar. Căutîndu-l prin foldere, l-am găsit și mi s-a părut, după o lectură fugară, bun de a fi reprodus acum și aici. „Editorialul «Pentru mai multă claritate», semnat de Nae Ionescu în «Cuvîntul» din 16 noiembrie 1929, dă curs unei exasperări:

„Meseria de gazetar – mai ales independent – nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze: al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi? Că nu eşti al nimănui, decît al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni. Îţi concede, dacă vrei, că ai putea fi al tău însuţi: adică, lucrînd în interesul tău propriu. Dar al conştiinţei tale, adică lucrînd pentru sfînta dreptate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste dezinteresată pentru treburile publice, – asta, o dată cu capul, nu!”

E o exasperare pe care ar putea-o iscăli toţi jurnaliştii independenţi de azi, hărţuiţi şi ei de întrebarea-somaţie: Cu cine eşti? Tot într-un articol al lui Nae Ionescu, tipărit în „Cuvîntul” din 9 iulie 1931, se regăseşte ţelul de profunzime al scrisului ca trudă cotidiană: „Căci acesta e blestemul nostru, al gazetarilor în politica românească; să lămurim lucruri elementare – adică să pledăm evidenţa.” Jurnalişti şi cititori se întreabă de ce nu sînt eficiente muştruluielile presei? De ce politicieni, demnitari îndeosebi, îşi văd mai departe de găinăriile lor şi după ce presa îi surprinde în coteţ. De ce nu demisionează cutare ministru mai mînjit cu afaceri necurate decît un vilegiaturist cu nămolul de la Techirghiol? Nae Ionescu a găsit răspunsul cu mult înaintea noastră. N-avem o opinie publică suficient de aspră pentru a-l obliga pe cel prins cu mîţa-n sac să demisioneze:

„În alte părţi, unde există opinie publică şi unde această opinie publică aplică sancţiuni, o asemenea socoteală e superfluă. La noi însă, nu. Pentru că la noi nu există nici selecţie, nici sancţiuni. Se face, de pildă, de la război încoace, mereu politică. Şi încă proastă. A plătit cineva cu «situaţia» lui politică greşelile pe care le-a făcut? Nu. A dispărut vreun om politic din circulaţie de pe urma acestor greşeli? Nu. (...) Atunci? – Atunci, într-adevăr, opinia publică nu judecă, nu condamnă, nu selectează, ci se comportă pasiv, înregistrînd numai”. („Cuminţenie şi rugină”, „Cuvîntul”, din 7 noiembrie 1931)

Replicile polemice n-ajung. Nae Ionescu simte nevoia de a înfăţişa un program. Rupte din diferite articole, punctele acestuia sînt solide. Primul: jurnalistul nu profetizează, ci judecă, încercînd să se aşeze în ipostaza de simplu muritor, care pune la lucru, nu o forţă misterioasă, cuibărită în personalitatea lui, ci unealta numită bunul simţ. Modestă, la îndemîna tuturor, de la femeia cu dereticatul pînă la ministrul iscălitor de ucaze:

„Se schimbă guvernul? Nu ştim. Noi cititori în cafea sau în stele nu sîntem; nici viziuni nu avem; şi nu auzim nici «voci». Bunul Dumnezeu nu s-a îndurat de noi pînă într-atît, încît să ne însemne cu un asemenea dar. Nu ne-a îngăduit să fim decît oameni; simpli oameni; cu judecată pe care el a hărăzito la fel tuturor în jurul nostru. De aceea, noi n-am profetizat niciodată. Nici în politică şi nici altfel. Cum însă politica e o treabă omenească, şi cum toate treburile omeneşti stau sub semnul judecăţii, ne-am străduit întotdeauna să judecăm. Chiar şi în politică”. („Problema politicii noastre de stat”, „Cuvîntul” din 27 ianuarie 1932)

Al doilea: situarea analistului într-un punct fix, deasupra patimilor politicianiste, ca într-un foişor ridicat pe malul mării, suficient de înalt pentru ca locatarul lui să nu fie tulburat de valurile agitate. În numărul din 27 iunie 1932 al „Cuvîntului”, Nae Ionescu semnează articolul „«În numele cui?»”. Titlul aproape că spune totul. Marele jurnalist ţine să răspundă din nou întrebării cu care-l somează politicieni de culori diverse:

„Rînd pe rînd, toate partidele, grupările şi oamenii politici care au căzut sub examenul nostru critic, ne-au pus întrebarea asta: «în numele cui vorbeşti d-ta?». Era, pasămite, după isteaţa lor părere, o întrebare menită să... ne încurce. Ne-au întrebat deci toţi: şi averescanii, şi naţional-ţărăniştii, şi liberalii d-lui Duca. Pe rînd, care cum ne cădea în cleşte.”

Analist feroce, Nae Ionescu nu se mulţumeşte cu semnalarea acestui truc politicianist. El se străduieşte să treacă dincolo de rictusul intelectual pentru a-i descoperi resorturile psihologice. Prilej de a evidenţia o prejudecată adînc înfiptă în conştiinţa politicienilor, ba chiar şi a cititorilor români. O prostie înflorită din incapacitatea de a înţelege ambiţia unui semen de a scrie numai ceea ce îi trece prin cap: „Că ai şi tu ochi care văd, minte care înţelege şi gîndeşte, suflet care simte şi crede, piept care stă în faţa loviturilor şi braţ care loveşte în numele credinţei, oameni care te urmăresc şi prin aceasta chiar îţi devin tovarăşi, tovarăşi care îţi stau în ajutor – asta nu e de ajuns ca să facă înţeleasă «taina» apariţiei acestui ziar şi îndreptăţirea lui de a vorbi. Nu. Îţi mai trebuie ceva: voie de la un stăpîn care neapărat trebuie să stea în spate, pitindu-se după tine; voie şi îndemn. De unde deci şi întrebarea – care pentru un om de conştiinţă nu e decît o insultă: – «în numele cui vorbeşti d-ta?»”.

Contradicţiile bănuite de politicieni în scrisul unui analist sînt doar aparenţe. El a lăudat şi a criticat, a sprijinit şi a respins un partid, o alcătuire instituţională, un biped politic, nu mutîndu-se încolo şi încoace, urmînd fîţîielile de cocotă, tipice politicianismului. Ca orice jurnalist independent, Nae Ionescu a rămas într-un punct fix. Potrivirile şi nepotrivirile cu diferiţi oameni şi diferite partide au depins de mişcările acestora. Cînd ţinta a ajuns în cătarea peniţei lui Nae Ionescu, politicianul a fost lăudat. Cînd s-a dus mai încolo, spre alte zări, jurnalistul a sancţionat-o prompt:

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate

X