FSN s-a prezentat ca o Afrodită roșie, superioară, emanată din spuma și sângele „Revoluției”, arogându-și legitimitatea populară, spre deosebire de partidele de rând, care puteau invoca doar o legitimitate juridică. La întâlnirea din 27 decembrie 1989, cu ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, Ion Iliescu și Petre Roman îl liniștesc pe reprezentantul Kremlinului, asigurându-l că în România nu va fi instaurat un sistem politic pluralist de tip occidental:

Nu suntem partide, Nu suntem partide!”, scandează isterizați un grup de boșimani feseniști. „Dar ce sunteți?”, întreabă reporterul. Un ins cu față de sculer-matrițer răspunde dârz: „Noi suntem cu Iliescu!” „Nu suntem partide!” a fost una dintre primele lozinci lansate de noua putere, după lichidarea lui Ceaușescu. Urmărea să delimiteze fără dubii Frontul Salvării Naționale de restul formațiunilor politice înființate în zilele imediat următoare Loviturii de Stat.

 „Iliescu: Am proclamat ideea plurității (sic!) politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluri-partide. Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului.” Astfel se explica titulatura cu rezonanțe marxiste de „Front”: Iliescu și Moscova doreau în România doar o „umbrelă” politică, în care pluralismul politic să fie unul de suprafață, birocratic și strict controlat.

Așa s-a explicat campania de diabolizare și compromitere a partidelor politice, atunci când acestea au refuzat tutela FSN. Așa s-au explicat primele trei mineriade, din ianuarie, februarie și iunie 1990.

Prăbușirea URSS a permis sporirea influenței occidentale și întărirea rolului partidelor politice, ceea ce a și dus la prima schimbare de regim. Cu o întârziere de șase ani, în 1996, părea că, în sfârșit, Capitalismul a învins în România.

Dar, vai!, căderea blocului comunist a lăsat Occidentul fără anticorpi. Germenii marxismului, inhibați până atunci de Războiul Rece și de „Dușmanul Roșu”, au infestat brusc, nestingheriți, întreg Occidentul. Au proliferat ca un cancer agresiv și devastator, atacând însăși esența Democrației: pluralismul și libertatea de expresie. Sub influența Corectitudinii Politice, care a instituit un control de tip „Front”, partidele occidentale, lipsite de libertate reală, s-au stafidit progresiv. Ideologiile, castrate de Noua Cenzură, au devenit toate la fel, sub stindardul Globalizării. Pentru că, datorită bunăstării capitaliste, Proletariatul s-a îmburghezit și a devenit incapabil să-și mai îndeplinească rolul de vârf de lance al progresului, noul marxism occidental a căutat un alt „vehicul” ideologic care să ducă mai departe „Revoluția”. Școala de la Frankfurt îl identificase cu decenii în urmă: Minoritățile. Spre deosebire de Proletariat, acestea prezintă uriașul avantaj că se pot regenera la infinit. De pildă, când familiile homosexuale se vor „îmburghezi”, rolul lor revoluționar poate fi preluat de pedofili (asistăm deja la un curent mondial de reducere a vârstei consimțământului sexual și de sexualizare a copiilor), apoi de sologami (cei care se căsătoresc cu propria persoană), zoofili, necrofili, toți revendicându-și dreptul la emancipare și recunoaștere socială.

Vârâte în acest Pat al lui Procust și ciopârțite ideologic, obligate să-și asume tot acest haloimăs, partidele au început să semene uimitor unele cu altele. Diferențele țin doar de personalitatea liderilor și de tehnicile de propagandă. Astfel că nu mai există schimbări reale de regim. „Vin ai noștri, pleacă ai noștri.” Nemulțumirile populare față de elitele conducătoare au crescut continuu, amenințând cu explozia. Așa au devenit posibile Brexitul și Trump.

Atunci, Sistemul a reacționat. În Marea Britanie, imediat după anunțarea referendumului s-au organizat proteste de stradă, cerând anularea plebiscitului (deși acesta fusese perfect legal) sau organizarea unui alt scrutin. Însă mișcările nu au avut amploarea suficientă pentru a răsturna rezultatul votului, iar politicienii, educați de sutele de ani de democrație britanică, s-au resemnat grabnic.

Alta a fost situația în Statele Unite, unde mișcările de stradă au fost mult mai violente, mai ample și mai bine organizate. Fostul președinte, Barack Obama, nu a fost interesat de revitalizarea fostului său Partid Democrat, ci a întemeiat o mișcare civică, „Organizing for Action”, care a redactat inclusiv un manual de luptă împotriva lui Trump. În jurul său s-a strâns un adevărat „Front”, din care fac parte mișcări ale minorităților de culoare, sexuale sau islamice, cu scopuri și mijloace de luptă declarat anarhice. Iar Hillary Clinton și-a lansat și ea, zilele trecute, propria mișcare „Înainte, Împreună!”, care face apel la luptă și la rezistență. Împotriva lui Trump, evident.

În Franța, Sistemul s-a dovedit mult mai prevăzător și abil. În primăvara lui 2016, cu un an înaintea alegerilor, a apărut mișcarea cu nume revoluționar, „En Marche!” „Nu suntem nici de stânga, nici de dreapta”, declara președintele grupării, Emmanuel Macron, deși fusese consilier al președintelui socialist Hollande și ministru în guvernul socialist Valls. Vrând să creeze senzația că „acoperă” întreg spectrul ideologic, Macron a schimbat numele mișcării în „Republicanii în marș” și și-a ales un premier, Edouard Philippe, din tabăra „Dreptei”. Doar că, așa cum arătam, între Dreapta castrată de Corectitudinea Politică și Stânga nu există nici o diferență.

Așa se face că, în 2012, pe când era primar la Hâvre, Philippe a dat ordin să fie aruncate la gunoi 8500 de șarlote de ciocolată destinate cantinelor școlare, deoarece acestea conțineau urme de gelatină de porc, fapt care contravine legii islamice. Iar noua secretară de stat pentru egalitate, Marlène Schiappa, s-a pronunțat pentru vălul islamic în școli, dar pentru interzicerea slujbelor catolice la televiziunea publică. Potrivit sondajelor, această Mișcare fără identitate ideologică asumată, dar de un stângism strident, va obține majoritatea absolută la alegerile legislative din iunie.

Ieri, la București, s-a înființat mișcarea „Contract – România”, prin unirea mai multor organizații civice apărute după tragedia de la Colectiv și în focul protestelor anti-OUG 13. „Nu intenționăm să ne transformăm în partid”,a declarat unul din lideri. „Cel puțin, nu în următorii doi-trei ani”. Peste doi ani și jumătate, au loc alegerile prezidențiale, iar partidele lui Iohannis, PNL și USR șchioapătă. „Nu suntem partide” se întoarce. Occidentul este cuprins de o nouă „revoluție”. „În marș!”, „Înainte!” „Rezist”, „Luptăm!”, „Organizați pentru Acțiune”. Lozinci și nume care l-ar umple de delicii pe Marx. În timpul ăsta, Capitalismul, expresie a libertății Omului, moare strâns de gât de precepte și reguli edictate tocmai în numele acestei libertăți. 1984 al lui Orwell se încheie cu aceste cuvinte: „Lupta era terminată. Dobândise victoria asupra lui însuși: îl iubea pe Big Brother!”