Cu bucurie, am citit în presa noastră de la sfîrșitul săptămînii trecute cîteva – puține, totuși! – articole dedicate memoriei Papei Ioan Paul al II-lea, la 10 ani după trecerea sa la Domnul.
Am avut, totuși, impresia unilateralității evocărilor și, dacă îmi este permis, încerc să compensez un anume dezechilibru. Personalitatea colosală a acestui Papă a marcat pe toți cei ce au fost contemporani lucrării sale pămîntești – o lucrare deopotrivă teologică, pastorală, eclezială, socială și morală. Pentru noi, cei născuți înainte de 1990 în Estul Europei, personalitatea sa este pentru totdeauna legată de cel mai bun lucru care ni se putea întîmpla: prăbușirea regimului sub care s-a întîmplat să ne naștem. Pentru cei mai mulți români, Papa Ioan Paul al II-lea este un eliberator blînd, o forță moral-politică a binelui și, de aceea, i se păstrează o amintire foarte favorabilă. Nu e nimic rău și nimic fals în această amintire, dar ea ratează, de fapt, înțelegerea puterii sale. E ca și cum am admira consecința minoră a unui fenomen major, crezînd că înțelegem ce s-a întîmplat.
Din amintirea pe care o lasă marii oameni, își poate îndestula sufletul oricine, chiar și cei care au convingeri opuse marelui om. Cunosc atei și agnostici care îl adoră, îl citesc și îl citează pe Ioan Paul al II-lea. Li se pare că era, în ascuns, de convingerea lor – dulce și smintitoare opinie! Cunosc intelectuali destul de rebeli în raport cu creștinismul ortodox, dar care se consideră, totuși, credincioși, și care văd în Ioan Paul al II-lea un model de conducere a unei Biserici. Cunosc ortodocși practicanți care suspină discret cînd vine vorba despre fostul papă, gîndindu-se cît de bine ne-ar prinde și nouă un asemenea înalt ierarh. În fine, în lumea largă, tot felul de oameni se sprijină pe cuvintele sau pe faptele sale, uneori alterîndu-le grav înțelesul pentru a-și pleda propria teză. Să pledezi cauza agnosticismului ori a prevalenței rațiunii și diminuării credinței citînd din Ioan Paul al II-lea este, totuși, o nebunie. Dar se întîmplă. De fapt, este semnul clar că Papa Ioan Paul al II-lea a cucerit lumea. Nu de puține ori i se pun în gură lucruri pe care nu le-a rostit niciodată, i se răstălmăcesc citate, i se atribuie sensuri împotriva cărora, de altfel, s-a manifestat fățiș. Dar, acesta este prețul celebrității. Cînd te iubesc atît de mulți oameni, inevitabil, ești sfîșiat, mutilat, deformat, descompus și recompus de dragostea lor.
O să dau doar un exemplu frapant, aflat la îndemînă. Se citează adesea enciclica sa din 14 septembrie 1998, intitualtă ”Fides et ratio” - o enciclică adresată de Sfîntul Părinte cardinalilor și episcopilor săi pe tema relației dintre credință și rațiune. Cei pe care îi enervează Biserica și desconsideră credința socotind-o, mai degrabă, o cufundare în obscurantism și tîmpire, socotesc că Papa Ioan Paul al II-lea recunoaște în acest document că și credința și rațiunea sînt căi egale pentru a ajunge la adevăr. Sigur, o asemenea interpretare, dacă ar fi adevărată, ar fi revoluționară pentru un Papă. Ar fi o bombă, cum ar zice presarii noștri, să auzi pe vîrful Bisericii Catolice spunînd că există ceva egal și alternativ credinței. Doar că un mare Papă nu face niciodată revoluții – iar Ioan Paul al II-lea a fost un mare Papă!
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar, să privim textul. Chiar la începutul enciclicei (pentru că oamenii nu au răbdare să citească tot și enciclica, bat-o vina, e cam lungă, așa că discutăm doar pe prima frază) se zice așa: ”Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu este Cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul...” Dacă te oprești aici, și mulți fac asta, ai zice că Papa egalizează credința și rațiunea și, pentru suprematiștii rațiunii, asta este o victorie în sine, o recunoaștere a partizanilor credinței că drumul lor poate eșua. Doar că Papa continuă, fără să pună punct, ”... și, în definitiv, de a-L cunoaşte pe El pentru că, cunoscîndu-L şi iubindu-L, să poată ajunge la adevărul întreg despre sine însuşi”. De fapt, Papa demonstrează admirabil în întreaga enciclică că accesul la adevăr se face numai prin combinația dintre credință și rațiune, fiind posibil doar în lumina iubirii de Dumnezeu. Și, afirmația tare: a cunoaște adevărul este a-L iubi pe Dumnezeu. Mai mult, scopul final al oricărei cunoașteri, care este cunoașterea de sine, nu ajunge la țintă decît dacă trece prin dragostea pentru Dumnezeu. De ce? Simplu: pentru că El te-a făcut dintr-un început. Fără de credință, rațiunea singură ne duce fie în nihilism, fie în relativism, ambele fiind forme ale eșecului cunoașterii.
Ce vreau să spun este că, pe lîngă analizele morale și politice ale vieții sale excepționale, mi-ar fi plăcut să citesc o evocare a marelui creștin, a marelui credincios care a fost Ioan Paul al II-lea. El nu a fost nici om de stat, nici moralist, nici conferențiar decît în mod întîmplător și conjunctural, în efectul secundar al marii sale calități umane adevărate, aceea de creștin mărturisitor și misionar pe acest pămînt. Ceea ce admirăm azi, adică rectitudinea sa morală, respingerea fermă a tuturor totalitarismelor secolului său, respectul pentru oameni indiferent de ceea ce sînt, căci toți sînt creația lui Dumnezeu, blîndețea și curajul său formidabil au fost posibile anume pentru că a fost un mare creștin. El nu a avut partid și nici ideologie – nu a fost de dreapta, nu a fost de stînga. L-a avut pe Isus Cristos în inima sa tot timpul. Și, desigur, pe Fecioara Maria, față de care dezvoltase în întreaga sa viață o devoțiune cu totul aparte. Ca să-l cunoaștem pe Ioan Paul al II-lea nu trebuie să citim despre el, ci să citim ceea ce spunea el. Inima lui de mare creștin este în cuvintele sale, uimitor de calde, de emoționante, de încurajatoare, de vii chiar și azi.
Recomandările noastre
