Vajnic ca Babette, cel mai puternic om de pe glob (sigur, cu excepția promisiunilor de „mai multă flexibilitate”, făcute Moscovei, în schimbul unui „spațiu de manevră”) a tunat către Statul Islamic: „Vom distruge această rețea a morții!”. Întradevăr, o ploaie de rachete Tomahawk și bombe teleghidate a prins să cadă peste turbanele dreptcredincioșilor care au transformat decapitarea și răstignirea creștinilor în sporturi de masă. Opinia publică răsuflă ușurată: iar s-a aburcat în șa Voievodul Planetar să ne scape și de pacostea asta!
Opinia publică are memoria scurtă și nuși pierde vremea cu întrebări. Bunăoară, nu se ostenește să afle cum a fost posibilă apariția acestei pecingini sinistre între Siria și Irak. Cum s-a ivit peste noapte acest avorton cu pretenții de statalitate, față de care Al-Qaida e blândă și inofensivă ca o mâță de Angora? Ce au păzit serviciile de informații occidentale de n-au sunat alarma în cancelarii: „Păzea, un monstru se naște în Orient? Să-l ucidem în fașă!”.
Adevărul cumplit este că Statul Islamic este întru totul creația americanilor și a occidentalilor. Vă amintiți „Primăvara arabă”? La sfârșitul lui 2010 și începutul lui 2011, o vijelie s-a pornit din senin să măture Orientul Mijlociu. Cele mai mari cutremure se întregistrează în Tunisia, Egipt și Libia. Copiind la indigo modelul „Revoluției Române” (de la protestele cu baricade în piețele orașelor, la provocările iraționale ale puterii, care, ucigând la nimereală, sub camerele ziariștilor străini, parcă nu urmărește altceva decât să asmută mulțimile și până la imaginile cu zeci de cadavre aliniate ostentativ pentru a fi filmate cu detalii), sunt demolați trei dintre cei mai puternici și temuți dictatori ai lumii: Ben Ali, Mubarak și Gaddafi. Dictatori, dictatori, dar până mai ieri erau primiți cu onoruri în toate capitalele occidentale, care acum au pus umărul la dărâmarea lor. (De departe, cea mai cinică a fost lichidarea lui Gaddafi. După ce „Afacerea Lockerbie” îl transformase, în 1988, în teroristul numărul 1 al planetei, apusul regimurilor dure ale lui Reagan și Thatcher îl face pentru mai toleranții lor urmași un ins frecventabil. Pentru ca memoria scurtă a opiniei publice și nerușinarea liderilor politici să-l transforme în curând într-un prieten al Occidentului. În decembrie 2007, Nicolas Sarkozy îl primește regește pe Gaddafi și-i îngăduie să-și întindă corturile peste drum de Palatul Elysée, transformând Parisul într- un mare caravaserai. Strângerea lor de mână a fost mai lungă și mai puternică decât cutremurul din ’77. În iunie 2009, Gaddafi și garda lui de fecioare-ninja își fac un desant majestuos la Roma. Berlusconi îi pupă mâna (la propriu!) și îi îngăduie să-și pună cortul în cel mai frumos parc din oraș (chiar lângă Villa Doria Pamphilia), făcându-l astfel pe Fellini să dea vârtos din picioare în mormânt, fapt ce deranjează somnul Giuliettei Massina. Nici Statele Unite nu ezită să-i facă salamalecuri lui Gaddafi. În 2008, Condoleezza Rice este primită cu onoruri la Tripoli, fascinându-l pe Colonel, care o numește „Prințesa lui africană” și pune să i se cânte o piesă compusă special pentru ea: „Floarea neagră de la Casa Albă”. În același an 2008, fiul lui Gaddafi, Seif Al-Islam, la fel de odios ca ta-su, este primit la Casa Albă de îndatorata Condi. Cum i-a vrăjit Gaddafi pe toți? Și ce i-a făcut pe toți să se sucească dintr-o dată și să-i vrea capul? Un indiciu: „Mai întâi, trebuie ca Sarkozy să dea înapoi banii pe care i-a primit de la Libia pentru finanțarea campaniei electorale (...) I-am acordat un ajutor pentru a lucra spre binele poporului libian. Dar ne-a dezamăgit. Dați-ne banii înapoi! Avem toate detaliile, conturile, documentele și operațiile de transfer. Vom dezvălui totul în curând”, amenința Gaddafi, la începutul tulburărilor din Libia. Site-ul francez Mediapart publică două documente care dovedesc un vărsâmânt de 50 de milioane de euro din parte Libiei. Drept urmare, Franța devine vârful de lance al coaliției internaționale anti-Gaddafi.)
Dărâmarea celor trei dictatori lasă terenul politic viran, declanșând lupta pentru putere. Forțele fundamentaliste, ținute sub obroc cu mână forte, scot capul și încep să-și facă mendrele. Tot felul de frății musulmane și aripioare Al- Qaida își anunță pretențiile la putere. Pentru care sunt gata să se omoare între ele. Și împreună pe toți ceilalți. Lumea arabă este în flăcări. Israelul se trezește înconjurat de incendii. Netanyahu se răstește la americani, acuzându-i că destabilizează intenționat zona. Dar Obama răspunde printr-o ofensivă diplomatică pentru recunoașterea statalității Palestinei și-i mângâie pe teroriști pe turbane.
Vâlvătaia se întinde în Siria. Grupările rebele, multe cu rădăcini Al-Qaida, sunt antrenate și înarmate de Statele Unite. Aliații lui Obama decapitează, răstignesc și violează tot ce prind. (Nărav vechi!). Acolo s-au pus semințele sinistrului Califat care oripilează Occidentul. Același Occident care s-a lăsat islamizat de bunăvoie, până într-acolo încât Merry Christmas, Joyeux Noël sau Feliz Navidad sunt interzise ca să nu lezeze sufletele gingașe de sub jilbaburile și caftanele ce populează acum marile bulevarde ale ospitalierei Europe. Și pe unde zburdă liber nebuni cu machete în mâini, gata să scurteze de cap pe oricine nu împărtășește valorile Jihadului.
Acum, Obama bombardează monstrul pe care el însuși l-a creat. La fel cum Bin Laden fusese creația predecesorului său. Vladimir Putin primește un nesperat respiro în Ucraina. Vă amintiți? „Flexibilitate” contra „Spațiu de Manevră”!
Recomandările noastre
