Enigme. Niciodată în acești ultimi 25 de ani dezlegate sau devoalate publicului. Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 e format din prea multe bucăți ca să fie cineva în stare, vreodată, să ni-l prezinte în întregul lui.

Am încercat, ani la rând, din postura de ziarist, să aflu răspunsuri și explicații la niște întâmplări pe care le trăisem în acele zile în care lumea era în stradă din dorința sinceră de a scăpa de dictatură și de Ceaușescu. Tot ce am aflat e departe de a se numi ”adevăr”. Nu am speranța că vreun procuror militar ne va lămuri, cu probe, episoadele la care voi face referire în textul de față. Le scriu, însă, pentru cei care nu le cunosc, pentru cei foarte tineri care nu știu ce s-a întâmplat în București în decembrie 89, pentru memoria celor care vor veni după noi și vor vrea să scotocească prin arhive.

Le scriu pentru că am citit, zilele trecute, o însemnare a domnului profesor Corneliu Turianu, fost judecător și președinte al Tribunalului București, care consemna spusele lui Ceaușescu înainte de a fi împușcat la Târgoviște: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).” Și le mai scriu pentru că trebuie să reluăm la nesfârșit și ce se știe pentru a înțelege ce nu se știe.

Au fost teroriști în acel decembrie? Nu pot să răspund cu certitudine ”Da” sau ”Nu”, dar am convingerea că cineva a vrut să credem că teroriștii au existat.

Episodul 1. Teroristul de la TVR.

23 decembrie 1989. Pe ecranele televizoarelor din întreaga țară a apărut un grup de revoluționari ținând strâns de brațe un bărbat înalt, masiv, cu fața plină de sânge. Ni se spunea că a fost prins la unul din etajele superioare ale Televiziunii Române de unde încerca să împuște revoluționarii care ocupaseră clădirea și transmiteau mesaje din Studioul 4. Ni s-a arătat și pistolul găsit asupra lui. ”Teroristul-Securistul” abia articula câteva cuvinte, era buimăcit. Priveam cu atenție sporită tot ce se întâmpla fiindcă soțul meu era de vreo 30 de ore plecat la TVR, incitat de apelurile crainicilor care cereau  populației și Armatei să vină să apere Televiziunea. Rămăsesem acasă, cu trei copii mici, iar singura sursă de informare era televizorul. Teroristul era atât de real…

După ce lucrurile s-au mai liniștit în țară, cineva a spus, tot la televizor, că ”teroristul cu nasul spart” era un fost handbalist de la Dinamo, devenit ofițer de Securitate. După 25 de ani, acest ”terorist”, Dan Marian pe numele lui, a povestit în ziarul Libertatea cum s-a petrecut înscenarea. Pe scurt, în 1989, era ofițer de contraspionaj, după ce fusese nevoit să abandoneze handbalul în urma unei accidentări.  

Pe 23 decembrie 89 se ducea la unitate ca să predea armamentul din dotare, conform ordinului (n.a. lansat tot prin televiziune). A fost oprit de un filtru al revoluționarilor, coborât din mașină, iar la percheziție i s-a găsit pistolul. Cineva a strigat că-i terorist și mulțimea l-a luat la bătaie. Unul dintre revoluționari a spus să-l ducă la televiziune, să-l vadă poporul. Așa a ajuns în Studioul 4, prezentat ca primul terorist prins.

Acum, Dan Marian e general de armată în rezervă și spune că dacă acel  revoluționar nu-l ducea la TVR, ar fi sfârșit linșat în stradă. A fost anchetat de procurori și absolvit de vreo vină din cauză că pistolul lui era un Makarov, iar morții revoluției fuseseră împușcați cu pistoale Carpați.

Episodul 2. Bomba din subsolul Televiziunii

Caseta ar fi trebuit să existe în arhiva TVR. Și poate că există, însă mie mi s-a spus că foarte multe înregistrări din timpul evenimentelor din 1989 au fost distruse în timpul uneia dintre mineriade, când s-a pătruns în sediul Televiziunii, s-a dat foc, iar pompierii au intervenit cu tone de apă. Dar așa cum îmi amintesc eu episodul, sunt convinsă că și-l aduc aminte mulți români.

La un moment dat, în seara zilei de 23 decembrie, la masa din Studioul 4 stătea un ”maior de la Geniu” care confirma că dispozitivul găsit de niște revoluționari în subsolul TVR este o bombă. Era filmată mașinăria din care ieșeau niște fire colorate. Maiorul fusese adus să confirme că teroriștii voiau să arunce în aer clădirea, că au avut de a face cu o bombă puternică. Și maiorul de la Geniu a confirmat.

Mie mi s-a făcut brusc frică. Soțul meu era încă în acea clădire, așa cum îmi spuse la ultimul telefon dat acasă. Cărase de la Buftea vată, pansamente și feșe pentru răniții. N-a trecut prea mult timp și m-a sunat din nou. I-am spus de bomba văzută la televizor, dezamorsată de geniști. Mi-a spus scurt: ”Știu, am văzut-o și eu. Vin acasă, aici e o cacealma”. Când a sosit mi-a spus că la Televiziune militarii acționează haotic, că nu-i o comandă unică, că nu se știe cine trage, iar mașinăria aia era, de fapt, un aparat de ascultare montat la centrala telefonică.

Nu l-am crezut. Îi argumentam că un maior de armată nu poate să vină să mintă o țară întreagă că are în față o bombă. Aveam să aflu adevărul abia pe la sfârșitul lui ianuarie 1990, când m-am întâlnit cu o colegă și cu soțul ei, ofițer de Securitate. Acesta mi-a spus: ”Așa e, mașinăria aia era aparat de interceptat. Se făceau  la noi, la Tonola. Sper să aflați de ce maiorul ăla de la Geniu v-a spus că-i o bombă”.

N-a aflat niciun procuror nici cine era acel maior, nici cine l-a trimis acolo să mintă, n-am aflat nici eu, ca ziarist.

Episodul 3. Teroristul ciung de la Radiodifuziunea română

Când lucrurile se mai liniștiseră la TVR, a izbucnit tirul de arme în zona străzilor Nuferilor, Transilvaniei, Temeșana, Popa Tatu și Știrbei Vodă, în apropierea clădirii Radioului. S-a anunțat  pe 24 decembrie că teroriștii atacă sediul din strada Nuferilor și că Armata ripostează. Ca și la Televiziune, din nou au fost chemați oamenii să apere instituția. Aveam rude în imediata apropiere, așa că am trecut din nou prin emoții. Am avut și informații la prima mână, cum se spune. Cea mai puternică se referea la un bărbat ciung, îmbrăcat într-o salopetă închisă la culoare, care trăgea cu armă automată de pe o clădire de lângă Radio. Se vorbea peste tot despre el, dar nimeni nu reușea să-l oprească pe teroristul fără o mână. A fost prins după împușcarea lui Ceaușescu.

M-am interesat de acest om la Procuratură, ca jurnalist preocupat de ceea ce se petrecuse în țara mea. Teroristul ciung era, în opinia procurorilor anilor 1992-1993, un fel de legendă urbană. Mi s-a spus că omul fără o mână era un muncitor, venit și el să apere Radioul, și care s-a trezit cu o armă în mână, de la gărzile patriotice sau de la revoluționari. Le-a declarat procurorilor că atunci când a început să se tragă spre casa în care se refugiase, a ripostat. Credea că împușcă teroriști, nu soldați.

Ciungul n-a apărut vreodată în vreun studio de televiziune ca să povestească acest episod. Ziare au scris despre el în acele zile fierbinți, cazul lui a apărut consemnat într-un raport al Procuraturii din 1992 și cam atât. 

Episodul 4. Pușcașul de pe macaraua din Piața Victoriei

Blocul în care locuiam atunci se afla în apropierea Pieței Victoriei, pe Titulescu. Nu existau blocurile de azi, care să ne obstrucționeze priveliștea spre Piață. Din balconul meu vedeam bine Palatul Victoria, dar și macaraua care lucra la ridicare blocului ce are la parter Orange. Atunci i se spunea ”blocul Tarom” din cauza unei reclame. Din acea macara, un individ a tras o zi întreagă. Auzeam rafalele de arme, vedeam tancul armatei staționat lângă gardul Gvernului, lumea care fugea când ieșea din gura de metrou.

La televizor se vorbea, din când în când despre trăgătorul din macara. Într-un final a fost capturat și băgat într-o Dacie.  Mașina a trecut prin fața balconului meu. Înăuntrul ei erau 5-6 persoane, iar agățați de portieră și de luneta din spate, încă vreo trei bărbați. Strigau la lume că l-au prins pe teroristul din macara și că-l duc la Secția 4 de Miliție, aflată în apropiere. A doua zi, un vecin mi-a spus că a văzut și el mașina intrând pe strada cu secția. Am căutat să aflăm ceva din ziare despre terorist, dar…nimic mai mult decât anihilarea lui și predarea către forțele de ordine.

În anii 92-93, când scriam la Tineretul liber, am fost de multe ori la Secția 4. Am întrebat mereu de teroristul din macara, de la șeful secției până la ultimul subofițer de la judiciar. Am aflat că aproape tot personalul fusese transferat în altă secție de Poliție, iar cei foarte puțini care rămăseseră ne-relocați se jurau că acolo nu fusese  adus nimeni de către revoluționari, că dacă ar fi existat vreun terorist ar fi fost consemnat măcar în registrul de arest.  Mă gândesc că poate l-a descoperit pe pușcașul din Piața Victoriei procurorul Dan Voinea și a uitat să ne spună.