Decizia CCR care impune președintelui Klaus Iohannis demiterea șefei DNA, Laura Codruța Kovesi nu a făcut altceva decât să reamintească că, prin Constituție, procurorii își desfasoara activitatea sub controlul ierarhic și autoritatea Ministrului Justitiei. Judecătoarea Florica Roman desființează, punct cu punct, atacurile la adresa judecătorilor Curți Constituționale și spune că „cine se isterizeaza ca o decizie a CCR, care înca nici nu este motivată, ar ataca „independenta justitiei”, dar tace cu privire la protocoale secrete care au încalcat legea, drepturile și libertățile românilor, este evident ca are valorile democratice răsturnate”.

Florica Roman, judecătoare de la Curtea de Apel Oradea, critică dur, pe blogul său, atacurile la adresa CCR, după ce judecătorii Curții Constituționale au decis că președintele Klaus Iohannis trebuie să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), Laura Codruţa Kovesi. Practic, magistratul demontează, cu argumente juridice, scrisoarea celor 500 de procurori care au sărit în apărarea Laurei Codruța Kovesi.

Florica Roman arată că, prin decizia din 30 mai 2018 Curtea Constituțională nu a făcut altceva decât să reamintească dispozițiile constituționale conform cărora procurorii își desfășoară activitatea sub controlul ierarhic și autoritatea Ministrului Justiției. Totodată, judecătoarea arată care este diferența dintre independența procurorului și cea a judecătorului și acuză „campanii staliniste și fanatice”, complet antidemocratice, în urma cărora „unii procurori au ajuns să se creadă că sunt judecători, mai bine spus supra-judecători, abilități să verifice legalitatea și temeinicia unor hotărâri judecătorești”. Asta în condițiile în care „numai judecătorii au garanție constituțională de independența și numai judecătorii înfăptuiesc justiția, procurorii doar participând la realizarea acesteia”.

Florica Roman este magistratul care i-a denunțat la DNA pe președintele Camerei Deputaților Valeriu Zgonea, dar și pe ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Hans Klemm.

Iată explicațiile care răstoarnă „teoria conspirației” în ceea ce privește decizia CCR care a decis că președintele României trebuie să o revoce pe Laura Codruța Kovesi.

„Ce înseamnă că procurorii sunt sub control ierarhic și autoritatea ministrului Justiției. Diferența dintre independent procurorului și a judecătoruluI

CCR a constatat pe dată de 30 mai 2018 că:

„1. Existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”

CCR a avut în vedere, la pronunțarea acestei decizii, art. 132 alin. (1) din Constituție care prevede că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţîi, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Așadar, prin decizia din 30 mai 2018 Curtea Constituțională nu a făcut altceva decât să reamintească aceste dispozițîi constituționale, că procurorii își desfășoară activitatea sub controlul ierarhic și autoritatea Ministrului Justiției.

Voi arată pe scurt cum se exercită controlul ierarhic și autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor, pentru a se înțelege diferența dintre statutul judecătorului și cel al procurorului cu privire la ce înseamnă independența separată și diferită a acestora.

1. Activitatea procurorilor sub controlul ierarhic

Procurorii sunt independenți numai cu privire la actele, măsurile, soluțiile pe care le dispun/adopta în dosarele pe care le cercetează, însă, sub control ierarhic fiind, aceste acte/măsuri/soluțîi sunt sau pot fi, la cerere, infirmate, verificate sau confirmate de procurorul ierarhic superior.

Cu alte cuvinte, procurorul superior nu-i poate – cel puțîn teoretic – dicta sau impune, de sus în jos, procurorului din subordine ce soluție sau măsură să dispună. În cazul în care procurorul superior exercită o astfel de ingerință ori presiune asupra celui inferior, cel din urmă se poate adresa Secției pentru procurori a Consiliului Superior a Magistraturii, pentru a-i apară independența.

În întreg Codul de procedura penală „controlul ierarhic” al procurorului superior se exercită de jos în sus, procurorul ierarhic validând, infirmând, confirmând acte, măsuri, soluțîi ale procurorului inferior sau admițând ori respingând plângeri ale părților cu privire la actele, măsurile dispuse de procurorul inferior.

Iată câteva articole din Codul de procedura penală care reglementează aceste aspecte:

Art. 63

(4) Conflictul de competență dintre 2 sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora.

Art. 70 – Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului

(1) În tot cursul procesului penal, asupra abținerii sau recuzării procurorului se pronunță procurorul ierarhic superior.

(2) Declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancțiunea inadmisibilitățîi, procurorului ierarhic superior. […]

(3) Procurorul ierarhic superior soluționează cererea în 48 de ore.

(4) Procurorul ierarhic superior se pronunță prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) Procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privitoare la măsura preventivă și poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgența.

(6) În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențîn.

Art. 209

(15) Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Articolul 304 – Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.

Art. 328 – Cuprinsul rechizitoriului

(1) Rechizitoriul se limitează la fapta și persoană pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalitățîi și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Art. 335

Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

Art. 339 – Plângerea împotriva actelor procurorului

(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.”

Aceste două alineate, ale art. 339, au fost modificate prin OUG 18/2016 de către Guvernul Cioloș.

Așadar, după cum se poate vedea, „controlul ierarhic” al procurorului se exercită cu privire la un act, măsură, soluție DEJA dispusă de către procurorul inferior într-o anumită cauza și nu impunându-i acestuia din urmă ce anume să dispună în respectivă cauza. Ar fi și anormal să facă așa ceva, impunând de sus în jos ce soluție să fie dispusă de procurorul inferior, pentru că apoi tot el să o confirme.

2. Activitatea procurorilor sub autoritatea Ministrului Justiției

Pe lângă „controlul ierarhic”, Constituția prevede că procurorii își desfășoară activitatea și “sub autoritatea Ministrului Justiției” (art. 132 alin. (1)).

Dacă „controlul ierarhic” se face de procurorul ierarhic superior în cauze specifice asupra unor măsuri deja dispuse, exercitatea „autoritățîi” Ministrului Justiției în cazul procurorilor privește relațiile instituționale cu Ministrul Public în vederea realizării unitare a politicii penale a statului.

Extrag câteva articole din Legea 304/2004, a organizării judiciare, din care rezultă clar modul cum Ministrul Justiției își exercită „autoritatea” față de procurori.

Art. 63

Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuțîi:

h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalitățîi, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;

i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu;

Așadar, politică penală a statului nu este făcută de către procurori ori judecători, ci este coordonată de Ministrul Justiției, deoarece, în fond, este o decizie a executivului, luată în urmă unor analize ale fenomenelor infracționale, ce strategie adopta pentru combaterea acelor fenomene.

Art. 69

(1) Ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, de procurorul- șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ori de ministrul justiției. [acest articol a fost modificat prin OUG 78/2016 de către Guvernul Cioloș]

Așadar, nu Ministrul Justiției merge în persoană să facă controale asupra procurorilor, ci astfel de controale se fac tot de către procurori anume desemnați de conducerea PICCJ, DNA sau DIICOT.

(2) Controlul constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competență parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.

Legea prevede EXPRES că astfel de controlale nu pot viza măsurile dispuse sau soluțiile adoptate de procurori în dosare, o asemenea verificare fiind de competență procurorului ierarhic superior, cum am arătat la capitolul anterior.

(3) Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție informări asupra activitățîi parchetelor și să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității.

Detaliul că Ministrul Justiției da „îndrumări scrise” este crucial, deoarece o astfel de îndrumare poate fi contestată. Așadar, Ministrul Justiției nu poate da “îndrumări” verbale, iar dacă un asemenea lucru se întâmplă, procurorul poate ignoră “îndrumarea”.

Art. 79

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție elaborează anual un raport privind activitatea desfășurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiției va prezența Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Art. 88

Direcția Națională Anticorupție elaborează anual un raport privind activitatea desfășurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiției va prezența Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate al Direcției Naționale Anticorupție.

Tocmai datorită relației de „autoritate” a Ministrului Justiției față de procurori, PICCJ și DNA (iar după noile modificări și DIICOT) prezintă Ministrului Justiției raportul de activitate, care apoi îl prezintă Parlamentului.

Procurorii nu prezintă un asemenea raport Președintelui sau Premierului, ci Ministrului Justiției, sub a căruia autoritate își desfășoară activitatea.

Art. 140(2)

de ordine interioară [al parchetelor] prevăzut la alin. (1) se aprobă prin ordin al ministrului justiției, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, a procurorului șef al Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Acest articol a fost modificat prin OUG 78/2016 de către Guvernul Cioloș.

Din nou, regulamentul e „aprobat” prin ordin de Ministrul Justiției, nu de către Președinte sau Premier.

Rezultă din toate aceste texte, așadar, că autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor se exercită atât cu privire la a verifică cum este pusă în practică politică penală a statului, cât și prin efectuarea unor controale, care însă sunt făcute tot de către procurori, „anume desemnați” de către conducerea parchetelor.

În concluzie, independența procurorului este, în esență, libertatea acestuia de a soluționa imparțial dosarele cu care este investit supunându-se numai legii, soluțiile acestuia, însă, putând fi cenzurate de procurorul ierarhic superior.

Autoritatea Ministrului Justiției, de partea cealaltă, se exercită prin verificarea modului în care politică penală este pusă în practică și prin controlul pe care îl poate exercită asupra procurorilor, prin alți procurori anume desemnați. Acest control, cum am arătat, nu poate include și verificarea soluțiilor date în dosare concrete.

Prin urmare independența procurorului, chiar dacă este una extrem de importantă, este limitată prin Constituție și lege.

Este esențial pentru funcționarea corectă a justiției că procurorii să soluționeze dosarele pe care le gestionează doar în baza legii, liberi de orice presiuni și influențe indiferent din partea cui ar veni.

Tocmai de aceea, cum am arătat mai sus, dacă procurorii își simt independența lezată se pot adresa Secției pentru procurori a CSM pentru a le fi apărată această independența.

 

 3. Independența justiției și a judecătorilor

Independența judecătorilor și a instanțelor este complet diferită de independența procurorilor și a parchetelor. Astfel, Constituția prevede că “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art. 126 alin. (1)) și că”judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art. 124 alin. (3)).

Așadar, judecătorii nu sunt nici sub control ierarhic și nici sub „autoritatea” cuiva, cum sunt procurorii, ci sunt independenți și se supun numai legii, iar această independența este stipulată chiar în Constituție.

CCR explică în Decizia 625/2016 că, în timp ce justiția este înfăptuită de judecători, procurorul – asemenea avocatului – „participa la realizarea acesteia”.

„26. Astfel, Curtea constată că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţîi este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Curtea observă că, referitor la rolul procurorului în procesul penal, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 21, a statuat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile componente ale acesteia – instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu a conferit Ministerului Public atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, acesta nu dobândeşte prerogativele instanţelor.”

În concluzie, numai judecătorii au garanție constituțională de independența și numai judecătorii înfăptuiesc justiția, procurorii doar participând la realizarea acesteia.

4. Situația actuală

Cu toate că prevederile Constituționale și legale sunt foarte clare, cum am arătat mai sus, în ultimii ani a fost promovată public – într-un mod agresiv, masiv și contrar Constituției de către o parte a presei, societății civile, fostul CSM și o parte a magistraților – teoria că independența procurorilor ar fi identică cu cea a judecătorilor.

Fostul CSM, care a condamnat cu fervoare orice critică la adresa procurorilor DNA, asimilând-o complet fals unui atac la independența justiției „în ansamblul sau”, a contribuit hotărâtor la promovarea concepției greșite în rândul publicului de identificare a independenței procurorilor cu independența justiției.

Rezultatul acestor campanii de-a dreptul staliniste, care au distorsionat rolul procurorului de participant la realizarea înfăptuirii justiției, în acela de înfăptuitor al justiției alături de instanțe și judecători, se văd acum prin avalanșă de abuzuri împotriva românilor și împotriva unor judecători care au fost cercetați pentru abuz în serviciu ori alte infracțiuni în urmă faptului că unii procurori au apreciat că hotărârile pe care judecătorii le-au pronunțat ar fi fost nelegale și netemeinice.

Altfel spus, în urmă acestei campanii fanatice, complet antidemocratice, unii procurori au ajuns să se creadă că sunt judecători, mai bine spus supra-judecători, abilități să verifice legalitatea și temeinicia unor hotărâri judecătorești.

În felul acesta procurorii, care sunt sub control ierarhic și sub autoritatea Ministerului Justiției, au ajuns să se transforme în suprainstante și să-și exercite controlul asupra judecătorilor, care după Constituție sunt independenți și se supun numai legii, cercetându-i penal și trimițându-i în judecată pentru soluțiile pe care le-au pronunțat.

Atare distorsionare a rolului procurorului, în baza căruia aceștia ajung să cenzureze hotărârile judecătorilor este de sorginte sovietică, bolșevică, fiind inițiată în URSS de către Lenin, prin regândirea rolului procuraturii sovietice, acțiune ce a fost apoi desăvârșită de către Stalin. Procuratura în regimurile comuniste veghea la legalitatea hotărârilor judecătorești.

Acest sistem stalinist al procuraturii a fost implementat și în România după 1948, impus de ocupantul sovietic.

Documentele internaționale, cum sunt și rapoartele Comisiei de la Veneția, spun că acest sistem de inspirație sovietică bolșevică, prin care procurorii ajung să verifice ori să controleze legalitatea hotărârilor judecătorești, este străîn de democrație tocmai pentru că încalcă independența judecătorilor.

Prin urmare, decizia CCR din 30 mai nu a făcut altceva decât să reașeze lucrurile în făgașul lor constituțional și democratic, reiterând că procurorii sunt sub control ierarhic și sunt sub autoritatea Ministrului Justiției, așa cum spune Constituția.

Brutalitatea atacurilor, venite mai ales din partea unora din presă și politică, la adresa CCR în urmă acestei decizii absolut normale, demonstrează cât de străine le sunt noțiunile elementare de democrație și stat de drept acestei tabere din societate, presă ori clasa politică.

Ani de zile s-a clamat apărarea statului de drept și a independenței justiției încălcându-se, în fapt, elementele fundamentale ale statului de drept, democrației, separației puterilor și drepturilor omului. Principii fundamentale au fost golite de conținut și folosite că maciuci în bătălia politică.

Atacurile la adresa CCR demonstrează lipsa de minimă cunoaștere a principiilor democratice a celor din politică și presă care orchestrează aceste atacuri.

Este inadmisibil că magistrați, demnitari ori jurnaliști, persoane publice și formatori de opinie să îndemne public la nerespectarea deciziilor CCR, lucru ce echivalează cu nesocotirea gravă a principiilor pe care chiar aceștia le clamează.

Este aberant că, în numele statului de drept și al independenței justiției, să se instige public la nerespectarea unei decizii a CCR și la contestarea în stradă a acesteia.

Statul de drept și justiția, într-o țară democratică, nu se apară atacând instituții fundamentale sau ieșind în stradă împotriva acestora.

Un stat de drept funcțional există când are instituții puternice care își exercită autoritatea în limitele pe care Constituția le-o conferă.

 

Criticile la adresa disfuncționalităților din stat, din justiție sau orice altă instituție sau autoritate publică sunt binevenite, ba chiar obligatorii și necesare pentru un stat sănătos, cu condiția să fie concrete, argumentate și formulate cu bună credință.

Astfel de mobilizări și reacții iraționale, cum sunt cele împotriva CCR, demonstrează că România nu s-a desprins încă de sistemul comunist totalitar, în care instituțiile nu aveau o existența de sine stătătoare ci erau personalizate, șeful fiind identificat cu instituția. Numai în societățile totalitare instituțiile se confundă cu cei care le conduc.

Asta s-a întâmplat cu procurorul șef al DNA, care, printr-o mașînărie de propagandă uriașă, prin bilanțuri triumfaliste ce mascau ori ascundeau problemele, prin decorațiile și susținerea necondiționată a ambasadelor și Uniunii Europene, s-a confundat cu DNA și chiar cu justiția „în ansamblul ei”.

Cei care contesta neargumentat decizia CCR, o critică și cer ieșirea în stradă nu apară democrația, justiția ori statul de drept, deși susțîn această, ci apară o persoană aflată într-o funcție vremelnică.

Prezervarea funcției unei persoane, oricât de promovată, susținută, aplaudată ori decorată ar fi fost de ambasade, Uniunea Europeană sau oricine altcineva, nu justifică atacarea unei instituții fundamentale a statului, cum este CCR.

Pentru a avea democrație funcțională în România este important pentru fiecare cetățean să înțeleagă că (1) instituțiile nu se confundă cu cei care le conduc temporar, (2) aceste instituții trebuie să funcționeze în limitele stabilite de Constituție sau lege și (3) să colaboreze loial între ele pentru promovarea interesului cetățeanului.

Când, însă, principii nobile sunt folosite că mijloace nedemocratice pentru a apară o persoană care vremelnic ocupă o funcție publică, această arată că acea democrație este defectă. De altfel, decizia CCR din 30 mai nici nu este motivată încă, tocmai această dovedind precaritatea și injustețea unor critici care nu sunt întemeiate pe argumente, ci doar pe apărarea necondiționată a unui funcționar public de o tabăra fanatică de idolatori. Democrația și statul de drept se apară argumentat și printr-o critică corectă și aplicată, atunci când este cazul, lucru pe care această tabăra gălăgioasă nu l-a făcut. 

O reacție similară de atacare a CCR a existat după Decizia 51/2016 prin care SRI a fost scos din urmărirea penală, când o parte a presei, societății civile (sic!) și oamnilor politici (cam aceiași) au urlat isterici că vine apocalipsa peste România și vom fi invadați de teroriști. Cam același grup, însă, fie a tăcut cu privire la existența protocoalelor secrete dintre Parchet și SRI fie le-a justificat existența. Amintesc că în baza acelor protocoale secrete nu doar că oameni au fost anchetați complet nelegal, dar procurorii trebuiau să dea rapoarte periodice agenților SRI. Cine se isterizeaza că o decizie a CCR, care încă nici nu este motivată, ar atacă „independența justiției”, dar tace cu privire la protocoale secrete care au încălcat legea, drepturile și libertățile românilor, este evident că are valorile democratice răsturnate.