Este surprinzătoare familiaritatea cu care unii tineri autori i se adresează lui Nicolae Manolescu în public, amintindu-i că a îmbătrânit și cerându-i să plece de la conducerea Uniunii Scriitorilor.
Îi las la o parte pe cei care au un comportament de oameni prost-crescuți, iresponsabili, obișnuiți să folosească un limbaj murdar. Ei sunt născuți din mareea neagră a obrăzniciei care sufocă societatea românească de azi. Mă gândesc însă la tinerii relativ educați, absolvenți de facultăți umaniste, autori de cărți și instalați în medii academice. Cum se face că nu se simt înfiorați de respect când scriu sau pronunță numele lui Nicolae Manolescu?
Am cunoscuți care nu admiră niciodată pe nimeni. Și mai există unii care admiră uneori, spontan, pe câte cineva, iar după aceea regretă
I-am fost student lui Nicolae Manolescu și m-am întâlnit cu el de-a lungul vieții, cred, de peste o mie de ori (la facultate, la el sau la mine acasă, la recepții, la ședințele de sumar săptămânale de la „România literară”, la lansări de cărți, la restaurante, la întruniri politice, la dezbateri pe teme literare. Am călătorit împreună, am râs împreună, am discutat, ne-am și contrazis, ne-am ignorat sau ne-am făcut reproșuri. Dar și azi îi spun cu emoție „domnule Nicolae Manolescu”, iar când îmi dă telefon și îi aud vocea consider că are loc un eveniment. Și aceasta în condițiile în care fostul meu profesor m-a îndemnat în repetate rânduri să-i spun „Nicolae” sau „Nicky”, așa cum îi spun mulți alții, mai tineri sau mai bătrâni. Nu este vorba că nu pot, ci că nu vreau să renunț la formula de politețe de inspirație voievodală inventată și folosită de strămoșii noștri, „dumneavoastră” (din „domnia voastră”). Miar părea rău să stric vraja relației student- profesor instituită între noi încă din perioada 1965−1970.
Ne puteți urmări și pe Google News
FOTO; Nicolae Manolescu
Fac parte din puținii oameni de azi care știu să admire și care se simt bine admirând. Am cunoscuți care nu admiră niciodată pe nimeni. Și mai există unii care admiră uneori, spontan, pe câte cineva, iar după aceea regretă că l-au admirat, ca și cum s-ar fi umilit și găsesc repede motive să se declare dezamăgiți de el.
Bineînțeles, nu admir pe oricine, dar când admir, admir din toată inima. Așa îl admir pe Nicolae Manolescu. Îl consider cel mai important critic literar din ultima jumătate de secol, un Titu Maiorescu al vremii noastre. Dacă nu era el, literatura română poate s-ar fi scufundat în promiscuitatea ideologiei comuniste. Au existat în aceeași perioadă critici superiori lui în unele privințe. Valeriu Cristea avea mai mult talent literar decât el, Lucian Raicu îl depășea în ceea ce privește intensitatea trării ideilor, M. Nițescu era numărul 1 în ceea ce privește radicalitatea atitudinii anticomuniste, Eugen Negrici îl surclasa − și îl surclasează și azi –ca teoretician literar, Nicolae Balotă avea o cultură mai întinsă... Dar Nicolae Manolescu întrunea calitățile tuturor, și încă multe altele, într-o sinteză armonioasă și... eficientă. Se pronunța întotdeauna − și se pronunță și în prezent – cu promptitudine în exact acele probleme de care depinde bunul mers al literaturii. Așa se explică de ce a ajuns repede, încă dinainte de a împlini treizeci de ani, o instanță critică de mare autoritate profesională, o curte supremă de justiție a literaturii române. De pe această poziție, în deplină solidaritate cu întreaga pleiadă de critici literari neaserviți regimului comunist, a ținut sus steagul literaturii bune timp de trei decenii, opunându-se încercărilor repetate a PCR de a transforma literatura într-un mijloc de propagandă.
Practic, a salvat literatura de la transformarea ei într-o caricatură de literatură (de către un regim care a reușit să transforme parlamentul într- o caricatură de parlament, alegerile într-o caricatură de alegeri, presa într-o caricatură de presă etc.). Peste cincizeci de ani iubitorii de literatură ne vor invidia că am fost contemporani cu Nicolae Manolescu, că îl puteam întâlni pe stradă, că aveam ocazia nesperată de a-l asculta vorbind despre literatură.
În loc să se bucure că au acest noroc, unii autori de azi, exasperați de veșnicul lor insucces, îl apostrofează pe Nicolae Manolescu ca pe unul deal lor. Numai că Nicolae Manolescu nu este de-al lor, este al literaturii române.
Nu-l idealizez deloc ca om (așa cum nu-l idealizez ca om nici pe Titu Maiorescu). Dar îl admir pentru extraordinara lui performanță intelectuală, încă neegalată în ultima jumătate de secol. Chiar și când m-ar înfuria prin ceva, nu i-aș spune pentru nimic în lume „Du-te dracului, Nicky!”, ci numai „Duceți-vă dracului, domnului Nicolae Manolescu!” și imediat după aceea mi-aș cere scuze.
Recomandările noastre
