Agerpres publică pe pagina sa știrile pe care le-a difuzat la scurt timp după producerea seismului catastrofic din 1977, dar și pe cele din perioada imediat următoare. Într-un limbaj specific acelor vremuri, agenția relata despre miracole, vieți salvate și despre eforturile salvatorilor de a scoate supraviețuitorii de sub mormanele de moloz.

Născuți la 4 și 5 martie

4 martie, ora 21,00, maternitatea "Polizu" din Capitală. Medicii de gardă Gabriel Bănceanu și Maria [Cornei], conduși de profesorul Horea Pascu, au decis — pacienta Veronica Dobre, din comuna Brănești, va naște prin cezariană. Operația, începută în condiții normale, s-a încheiat la ora 21,30 la lumina făcliilor și a lanternelor. Astfel, fetița Veronica a fost unul dintre primii cetățeni ai Capitalei născuți în această noapte. Nici unul dintre oamenii în halate albe, prezenți la datorie, nu au putut să se gîndească la catastrofa care avusese loc cu numai opt minute în urmă. Erau în pericol alte vieți. Și așa, pînă dimineața, au vegheat la venirea pe lume a altor șase copii.

La lumina lămpilor de spirt și a lumânărilor, între orele 21,30 și 23,25, sub atenta supraveghere și îngrijire a medicilor Bogdan Marinescu, Sorin Puia, Dima Buleadră și a anestezistei Anișoara Pîrvu, la o altă maternitate bucureșteană — Giulești, mamele Livia Ioniță, din str. Știrbei Vodă 126, Rodica Cosma din str. Valea Ialomiței 8, și Elena Dragomir au adus pe lume pe micuțele Mădălina, Mihaela și Ana-Maria. Pînă dimineața, medicii din această unitate spitalicească au vegheat la nașterea altor șapte copii.

Paginile ziarului sînt pline de fapte. Mărturii ale suferinței dar și ale eroismului și abnegației în lupta cu furia nestăpînită a naturii, ale solidarității umane sînt momente în care, încă o dată se dovedește că patriotismul, eroismul, omenia, fac parte din structura intimă a poporului nostru.

Încă o viață salvată

Sîmbătă, 12 martie, ora 17,05, în str. Al. Sahia nr. 58, la blocul de 10 etaje prăbușit în seara zilei de 4 martie a mai fost scoasă de sub dărîmături Elena Enache, în vîrstă de 58 de ani. Excavatoristul Constantin Pistol de la IUT București — secția Șulea, lăcătușul mecanic Ion Cojocaru de la Centrul de chimie fizică și Miron Murea, tehnician constructor de la Centrul de calificare al economiei forestiere au observat că în grămada de moloz se mișcă un băț. Toată activitatea de pe șantier a fost întreruptă. Cojocaru a sărit pe dărîmături și a mers la locul degajat de excavator unde și-a dat seama că, într-adevăr, molozul se afla sub impulsul unei mișcări. Toate forțele de pe șantier, militarii prezenți la fața locului, membrii gărzilor patriotice, cetățenii civili care mai sînt încă prezenți pe șantierul seismului s-au angajat într-o luptă crîncenă pentru salvarea incredibilă a unei vieți care a rezistat sub dărîmături mai bine de 187 de ore. Au urmat numai cinci minute de încordare totală supraomenească a unor mîini de oameni care, zdrelindu-și degetele în molozul fărîmat, în fiarele și cioburile de sticlă, au reușit să degajeze o spărtură prin care femeia a fost salvată. Perfect conștientă, femeia scoasă de sub dărîmături și-a pronunțat numele. Avea în mînă un tranzistor care, probabil, a fost salvarea ei, ajutînd-o să țină legătura cu lumea exterioară. A cerut apă. O mașină a salvării a transportat-o de urgență la spitalul Militar.

La locul acestei extraordinare întîmplări, martore s-au aflat cele două surori ale ei, domiciliate în alt punct al Capitalei, care, încă de vineri noaptea s-au aflat în preajma locului în care se afla construit acest bloc și care au sperat continuu că cea de-a treia soră a lor trăiește.

Speranțele lor au triumfat.

"Agerpres", știri interne 15 martie 1977

Biruitoarea tinerețe

Sorin Crainic a fost salvat. Atunci cînd nimeni nu mai spera, cînd doar mama îndurerată mai avea puterea să creadă că singurul ei copil, în vîrstă de 19 ani, trăiește. După 253 de ore sub ruine, un om revine la viață.

Elena Crainic, mama, nu s-a mișcat de lîngă ruine 11 zile și 11 nopți. Știa, simțea că acolo palpită inima fiului ei. (...)

—Și cînd l-au scos? —Oh, am crezut că înebunesc. Iar el, Sorin, îmi zicea mereu: "Stai cuminte, mămico, sînt sănătos. Nu pleca de lîngă mine!". —Așa spuneai, Sorine?

Tînărului, care în august împlinește 19 ani, îi tremură vocea.

—Dar cum? E mama mea dragă și iubită! —Te simți bine? —Ce bine, ce bine! Aș vrea să le mulțumesc din suflet celor care au muncit atîtea zile și nopți ca să mă scoată. Ce rău e în întuneric! —Ți-a fost greu? —Da, dar mi-a fost somn, mereu. Am dormit mult. Poate asta m-a ținut în viață. —Ai crezut că vei scăpa? —Tot timpul. Nu știu de ce, dar speranța nu m-a părăsit nici o clipă. Și uite că mi s-a îndeplinit. Acum o să treacă. Trăiesc din nou printre oameni. E minunat. O să mă plimb din nou, o să mă distrez, și... o să respir aer curat, mult aer curat. O să merg la serviciu — Sorin lucrează la secția automatizări a întreprinderii "Electromagnetica" din București — o să-mi văd din nou prietenii, să fiu lîngă mama și tatăl meu.

Am senzația că nici o dată n-am auzit cuvîntul mamă, atît de drag nouă, tuturor, rostit cu atîta duioșie, cu atîta tandrețe.

Revin la ruinele blocului "Continental". Aici, între acești oameni cu ochii obosiți, plini de praf de moloz, îl găsesc pe nea Oprică, nea Ion Oprică, maistru militar care, împreună cu părinții lui Sorin nu a încetat să creadă, să spere.

—Elena Crainic venea la mine și-mi zicea: "Nea Oprică, nu mă lăsa! Scoate băiatul! Sparge tot, el e aici, trăiește". Am tras de planșeu și sergentul Albușel Cornel a spus că mișcă ceva sub bocanc. Era el, Sorin care cu un fier-beton deplasase o cărămidă. Când s-a ajuns la el, a întrebat ce zi e, a întrebat de mama, de tata. Ne-a strîns mîna, a cerut apă. Și-a pus singur centura de siguranță. Tare puștiul, se ținea tare!

Din nou la spital. Sorin Crainic, omul care s-a hrănit numai cu aer peste 11 zile și nopți doarme.

—Starea generală a sănătății bolnavului — ne spune doctor Ana-Maria Soroceanu, e bună. După 11 zile de inaniție, de lipsă de apă, are doar o deshidratare moderată, cel puțin clinic și aparent. Cu siguranță că tulburările de fond pot fi mai mari decît cele pe care le observăm acum. Bolnavul este conștient, poate puțin agitat și logoreic. Starea lui generală pentru moment nu pune probleme. Știe exact ce s-a întîmplat. N-a mîncat și n-a băut nimic. A dormit însă aproape tot timpul. Acesta este un record pe care nu l-am întîlnit nici în literatura de specialitate, nici în viața de toate zilele. A depășit toate recordurile de rezistență fără hrană și fără apă.