Editura Evenimentul si Capital

Tocmai pentru că am trăi în comunism sunt un fanatic al libertății de exprimare, al democrație în general | Gândul lui Cristoiu

Autor: | | 19 Comentarii | 4127 Vizualizari

Partea a doua a interviului acordat lui Ionuț Crivăț de la revista și ziarul Omenia

Domnule Cristoiu, pe blogul dumneavostră aveți un citat din Tudor Arghezi. Vă asumați și dumneavoastră această poziție de a fi întodeauna contra și de ce?

Spre deosebire de foarte mulți tineri formatori de opinie, analiști, jurnaliști, eu am un mare avantaj. Eu am trăit în comunism ca ziarist. Poate mulți vor râde, dar tocmai că am trăit în comunism sunt un fanatic al libertății de exprimare, al democrației.

Eram familiarizat cu politica încă de dinainte de 1989, citisem mult, știam despre Gulag chiar din anii `70, citisem „Marea teroare” (cartea britanicului Robert Conquest privind epurările staliniste din anii `30), dar și alte cărți despre stalinism și despre formele monstruoase ale comunismului.

Încă de atunci știam că democrația înseamnă posibilitatea de a pune la îndoială orice. Așa se explică și de ce au avansat țările democratice, pentru că, la un moment dat, când toți spuneau că pământul este o plăcintă, a venit unul și a zis că e rotund. În perioada în care lucram în presa antedecembristă aveam întotdeauna o întrebare: Dar de ce nu pot scrie articolul cutare? etc.

Acum avem de-a face cu o autocenzură de o mie de ori mai periculoasă decât cenzura de dinainte. De ce? Pentru că cenzura comunistă era una oficială, dar în redacții, între patru ochi la o cafea, se discuta despre ce scriam noi, că articolul ăsta e o aberație, o prostie etc.

În ședințele de sumar, de la ora 14.00, și asta nu o să uit niciodată, la Scânteia Tineretului, una dintre întrebările mele era: Ce le mai dăm de citit? Asta pentru că, mai ales în ultimii ani ai lui Ceaușescu, trebuia să publicăm tot felul de documente, cuvântări și rapoarte, texte pe care nu le citea nimeni. Ei, acum avem această blestemată de autocenzură.

Dacă ați observat, eu am un tic al vieții. În momentul în care văd că toată lumea o ia razna pe o temă, eu vin și spun dar, de ce? Mulți se întreabă ce l-a apucat pe Cristoiu cu poziția sa, aceea de a fi împotriva curentului propagandei antirusești din România. Dar, chiar mă pricep și sunt un specialist în istoria Rusiei. Știu ce înseamnă Rusia, imperialismul și colonialismul rusesc sub toate aspectele sale. Cum să nu reacționezi când vezi că toți repetă niște clișee?

Mă pregăteam să scriu pe această temă absolut inexplicabilă apărută în Occident, pe care văd că o cultivă și ambasadorul SUA, și anume că Rusia promovează știri false și că aceste știri influențează cetățeanul occidental. Cum îl influențează? Păi, ori o știre este falsă, este propagandistică și orice propagandă care intră în conflict cu realitatea este nulă (adică vine propaganda rusească și-mi spune că Uniunea Europeană are probleme), ori este adevărat, iar în cazul acesta dacă e propagandă atunci eu care trăiesc în Uniunea Europeană îmi dau seama că este o prostie. Ceva e în neregulă.

Chiar și antirusismul a ajuns la faze paroxistice, iar eu, sigur că reacționez. Probabil că, dacă în România curentul majoritar era pro-rus, cum este acum cel pro-american, aș fi scris și aș fi avut la fel obiecții. America e un partener strategic, dar asta nu înseamnă că este stăpân. România nu e la primul ei parteneriat strategic. A fost în alianță cu Germania, chiar cu Uniunea Sovietică.

De fiecare dată, mai ales alianța cu Germania, pe vremea Mareșalului Ion Antonescu, a fost o alianță cu năbădăi, în care și noi am avut obiecții, am făcut gălăgie. În ședințele Consiliului de Miniștri conduse de Mareșal – sunt documente excepționale care arată acest lucru – aceștia se întrebau de ce nemții trebuie să ne exploateze economic și, atenție, noi eram umăr la umăr într-un război, nu ca în cazul de față, cum suntem cu americanii. Cu toate acestea în relația cu cel mare ne puteam permite să facem și obiecții.

Nu văd de ce, în condițiile în care noi suntem parteneri, suntem într-o alianță, tremură toată țara că Departamentul de Stat a scris un text. Îi răspundem. Din această cauză am și reacționat. Această plecăciune este aberantă, chiar și pentru o relație strategică. Poți să discuți cu el chiar dacă ar scrie Trump pe Twitter, îi răspunzi, sunt conflicte normale.

După înfrângerea de la Stalingrad – eu fiind un foarte bun cunoscător – relația cu Germania a fost un dezastru, nemții ne-au acuzat că suntem vinovați de pierderea bătăliei, Antonescu l-a amenințat pe Hitler că ieșim din alianță, dar până la urmă s-au potolit. Hitler a dat o dispoziție și, astfel, începuse o prietenie româno-germană unică.

Revin, deci, și spun că nu e nimic mai periculos decât unanimitatea punctelor de vedere, întotdeauna trebuie să existe unul, cum spunea și Caragiale, care să se opună, să spună că nu e de acord. Poate că eu greșesc, dar punctul meu de vedere duce, la un moment dat, la dialog. Eu pot să-l afirm, vine altul și mă contrazice și până la urmă asta înseamnă progresul.

Maestre, afirmați odată, pentru că tot veni vorba de progres, de viitor, că tânăra generație nu are modele. Unde ar trebui să le găsească?

O să vă relatez o experiență nefericită, pe care n-am mai scris-o, așa că o relatez acum, care chiar m-a tulburat. Într-una dintre emisiunile România 9 de pe TVR la care participam au fost invitați studenții din anul I Jurnalistică, la stat, deci tineri care vor să devină jurnaliști.

Ei erau cam pe post de aplaudaci, iar la un moment dat a fost transmisă știrea cu microfonul plantat în priza Ministrului de Interne. Atunci eu, om care am lansat generații întregi de jurnaliști, m-am gândit să-i întreb și pe viitorii gazetari cum ar fi reacționat la o asemenea știre. Am vrut să-i las pe ei, să-i văd cum se afirmă, ca jurnaliști, nu ca medici veterinari, în direct, imaginându-mi ce aș fi făcut eu dacă eram în anul I la Jurnalistică.

În primul rând, spre stupoarea mea, nu s-au înghesuit să răspundă, unde mai pui că la pauză jumătate din ei au plecat. Și ce am constat cu stupoare? Anul viitor fac 70 de ani, dar sunt mai pasionat de gazetărie decât ei care și-au ales meseria asta. Eu văd o știre și nu știu pe cine să sun din presă – Măi, vedeți că a apărut o știre foarte interesantă, mergeți pe firul ei!

Mă gândeam într-una din seri că au trecut două săptămânii și noi nu știm nimic despre microfonul acela. Dacă eu aș fi condus un ziar, a doua zi dimineață, după apariția informației, aș fi convocat pe șefii de redacție și le-aș fi spus că îi dau pe toți afară dacă în două zile nu am fi avut cât mai multe amănunte.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro
Loading...

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate