Complexul Energetic Hunedoara este oficial în insolvenţă. Unele voci spun că nu mai e mult până la faliment. Un proiect anunţat cu „surle şi trâmbiţe” cu patru ani în urmă eşuează lamentabil. CEH are datorii de 1,7 miliarde de lei făcute în doar trei ani. Foştii manageri găsesc un singur vinovat: statul, reprezentat în acest caz de Guvernul României.

În septembrie 2012 ia fiinţă Complexul Energetic Hunedoara prin „alipirea” termocentralelor de la Deva şi Paroşeni. În primăvara lui 2013 şi se adaugă patru mine de huilă din Valea Jiului considerate viabile: Lonea, Livezeni, Vulcan şi Lupeni. Celelalte trei, Paroşeni, Uricani şi Petrila sunt trecute în Societatea Naţională de Închideri Mine Valea Jiului şi urmează să fie închise până în 2018 (Mina Petrila şi-a încetat activitatea extractivă pe 30 octombrie, anul trecut). Politicienii locali, mai ales cei din PSD, se bat cu pumnul în piept spunând că Guvernul Ponta salvează mineritul de huilă şi producţia de energie pe baza acestui combustibil. Nu precizează nimeni că, începând cu 1 aprilie 2013, CEH va trebui să lupte pe piaţa liberă împotriva producătorilor de energie care au la dispoziţie surse mult mai ieftine (eoliană, solară şi hidro) şi care sunt, practic, subvenţionaţi de fiecare român prin plata certificatelor verzi menţionate pe factură.

Planuri cât nişte pumni de praf în ochi De la 1 aprilie 2013 CEH nu mai vinde energie cu preţuri între 270 şi 310 lei pe MWh, ci cu preţuri între 100 – 150 de lei, de două ori mai mici decât costurile sale de producţie. Complexul începe să producă pierderi imense, de zeci de milioane de lei lunar. Se anunţă planuri de investiţii în retehnologizare în valoare de 300 de milioane de euro, bani care ar fi urmat să fie obţinuţi din surse proprii, alocări bugetare (că doar statul e singurul acţionar al CEH) şi din credite bancare. Retehnologizarea era menită să reducă mult costurile de producţie, însă nu suficient încât să fie atins pragul de rentabilitate. Pentru asta ar fi fost nevoie de o a doua sursă de producere a energiei în cadrul CEH, sau măcar de crearea unui trader de energie în aceeaşi companie, ca soluţie pe termen scurt. Nu se întâmplă nimic concret, în 2013. Anterior, Guvernul avansase ideea ca în cadrul CEH să fie incluşi şi producători de energie nucleară sau hidro, dar unul dintre principalii acţionari, Fondul Proprietatea, s-a opus.

2014 – un an catastrofal În ianuarie 2014, CEH demarează o licitaţie pentru desemnarea unui furnizor de echipamente pentru minele din Valea Jiului. Era vorba despre un contract de credit – furnizor în valoare de aproape 80 de milioane de euro. Un consorţiu polonez, singurul ofertant rămas în cursă cere prelungirea termenelor pentru depunerea ofertei financiare, lucru aprobat de directorii CEH, contrar prevederilor legislative româneşti în domeniu. În august ANRMAP spune că licitaţia este ilegală. Conducerea CEH o anulează. „Şocul” trece repede, pentru că, în septembrie 2014, aflat în vizită în China, Victor Ponta intermediază un contract cu cea mai mare companie energetică din ţara amintită, tot în regim de credit – furnizor, în valoare de 270 de milioane de dolari, pentru retehnologizarea termocentralei Mintia. Ponta punctează electoral şi-atât. Contractul prevedea ca statul român să vină cu un avans de 37 de milioane de dolari. Nu s-au găsit banii necesari, apoi, în ianuarie 2015, înţelegerea cu chinezii cade. 2014 a fost anul în care directorul de la acea vreme al CEH, Aurel Niculescu, spunea, în aceeaşi conferinţă de presă, organizată în iulie la sediul filialei judeţene a PSD: „Trăim de pe o zi pe alta”, dar venea şi cu planuri măreţe: grup energetic nou la Mintia, o hidrocentrală pe Mureş şi parc fotovoltaic tot la Mintia, plus retehnologizarea minelor susţinând că, astfel, „în 2018 CEH ar putea trece pe profit”. Niculescu a demisionat în februarie 2015, după ce ministrul de resort, Răzvan Nicolescu îi reproşase că planul său de restructurare era nerealist. Alegerile trecuseră, iar soarta CEH nu mai conta electoral pentru PSD, în singurul judeţ „roşu” din Ardeal.

O întârziere cât un sabotaj

La începutul lui 2015, cererile de insolvenţă a CEH făcute de către furnizori care nu-şi primeau banii încep să se înmulţească. Conducerea complexului evită insolvenţa prin tot felul de artificii. Tot atunci, delegaţia FMI cere lichidarea CEH. Guvernul se opune, dar continuă să nu facă nimic concret pentru remedierea situaţiei. Cabinetul Ponta obţine, în aprilie 2015, aprobarea Comisiei Europene pentru un ajutor de salvare a CEH în valoare de 167 de milioane de lei. Cea mai mare parte a banilor era destinată cumpărării certificatelor pentru emisii de dioxid de carbon. Ministerul Finanţellor blochează însă mai bine de o lună alocarea efectivă a banilor. Mai mult, din 167 de milioane, se alocă doar 97. CEH cumpără certificatele cu întârziere şi primeşte o amendă de peste 100 de milioane de euro. În iunie 2015, Garda de Mediu dispune oprirea activităţii celor două termocentrale pe motiv că nu s-au conformat la normele de mediu. Măsura e contestată în instanţă, doar din dorinţa de a se mai câştiga timp. În câteva luni, CEH nu are cum să facă rost de zecile de milioane de euro de care e nevoie pentru instalaţiile de desulfurare de la Mintia. Pe 14 iulie 2015 directorul Constantin Jujan îşi dă demisia motivând că statul nu face nimic pentru a-şi proteja proprietatea: minele din Valea Jiului şi termocentralele de la Paroşeni şi de lângă Deva. Un nou director „plin” este numit abia la finele lui septembrie, în persoana lui Emil Floruţ. Acesta vine cu propuneri interesante „dar neconectate la situaţia reală, dramatică, a CEH”, după cum spunea liderul principalului sindicat din societatea amintită, Petre Nica. Floruţ este demis, la rându-i, pe 29 decembrie, în urma mai multor neînţelegeri cu preşedintele Consiliului de Administraţie al CEH, Aurelian Ghimpău. În aceeaşi zi, Consiliul de Administraţie decide să solicite instanţei intrarea CEH în procedură de insolvenţă.

Ce spun foştii directori ai CEH

Costel Alic, director CEH în perioada mai 2012 – martie 2013: „Eu ştiu că acolo era un plan de investiţii de 300 de milioane de dolari. În perioada mea se vindea energie la preţ reglementat de ANRE şi reuşeam să nu producem pierderi. Ce s-a întâmplat după aceea nu doresc să comentez”

Daniel Andronache – director în perioada martie 2013 – martie 2014: „Eu propusesem crearea unui trader de energie în cadrul CEH, ca soluţie pentru rentabilizare, pe termen scurt şi mediu. Oricât de modernă ar fi tehnologia pe care o foloseşte, un producător de energie pe bază de cărbune nu poate concura pe piaţa liberă cu cei care produc energie hidro, eoliană ori solară. Cred că a fost o mare greşeală gruparea producătorilor doar în funcţie de sursa de energie pe care o au la dispoziţie. Aici este greşeala majoră comisă”

Aurel Niculescu – director în perioada martie 2014 – ianuarie 2015, nu a putut fi contactat

Constantin Jujan – director în perioada ianuarie 2015 – iulie 2015: „La momentul la care am ajuns eu director, principala mea preocupare a fost obţinerea şi utilizarea ajutorului de stat. Întârzierile şi fragmentările acestui ajutor m-au determinat să demisionez. Aceste amânări au avut la bază considerente pe care eu unul nu am putut şi nu le pot înţelege. Era şi este nevoie de un plan de restructurare dar şi de crearea unui mix energetic”

Emil Floruţ – director în perioada septembrie – decembrie 2015: „Cererea Consiliului de Administraţie pentru intrarea în insolvenţă este nelegală, în opinia mea, pentru că însuşi CA-ul trebuie să aibă cel puţin cinci membri, şi cel de la CEH are doar patru. Eu am fost demis pe motiv că planul meu de management nu era bun, însă era vorba de un plan aprobat de Comisia Europeană. Dacă se anulează insolvenţa şi dacă Ministerul de Finanţe eliberează şi restul de 67 de milioane de lei din acel ajutor de stat, reţinut abuziv, CEH revine pe linia de plutire în trei luni.”