Evenimentul zilei demarează o campanie de prezentare a celor mai poluate regiuni ale țării noastre, fie că e vorba de zone poluate “istoric”, fie de teritorii distruse de industrializare, unde nepăsarea autorităților perpetuează drama oamenilor care trăiesc în acele locuri. Vă invităm să ne semnalați și dumneavoastră astfel de situații. Reportajele și anchetele noastre vă vor plimba prin aceste „no man’s land”-uri. Veți respira acel aer, veți bea acea apă și veți călca pe acele tărâmuri. Călătorie plăcută!

Acum nouă ani, undeva între dealurile Olteniei, iadul și-a deschis o poartă. Oamenii au fost cei care i-au dat cheia, în schimbul banilor care, acolo, au culoarea lignitului: brună. Apoi, au rămas fără case și fără bani. S-au judecat cu statul și au câștigat. Degeaba.

La început s-a auzit un uruit, de parcă milioane de rulmenți începuseră să se învârtească, încet, în măruntaiele pământului. Era ora 21.30. O seară frumoasă de mai, cu un cer senin ce ar fi făcut fericit orice astronom. Nu mai plouase de multă vreme. De unde, până atunci, liniştea sătucului Seciurile, ce ţine de Roşia de Amaradia, din judeţul Gorj, era spartă doar de câte un televizor dat mai tare, porcii au început să zbiere în cocini, păsăretul să cârâie în poiate şi câinii să latre ca la eclipsă. Ţăranii au ieşit, înspăimântaţi. Atunci, au văzut cum casele lor încep să se scufunde în țărâna de sub ele. Unele s-au înclinat până s-au rupt în bucăți, altele au început să lunece la vale, până s-au proptit în cele ale vecinilor, iar pe câteva le-a înghițit pământul de-a dreptul. N-a fost ca la cutremur, unde totul se năruie în câteva secunde. A durat toată noaptea, dinspre patru spre cinci mai 2006. Natura lua înapoi ceea ce oamenii îi luaseră. Sub temelia caselor oltenești, lignitul, exploatat ani în șir, se răzbuna.

FOTO: După ce pământul a luat-o la vale, de sub case a apărut lignitul

Blestemul lignitului

Pământul s-a scufundat pe o linie şerpuită mai lungă de un kilometru. Râpele săreau, pe alocuri și de 20 de metri adâncime. Aproape 200 de gospodării au fost afectate şi sute de oameni au rămas pe drumuri. Strămutaţi, au ajuns în nişte locuinţe sociale, prin comunele vecine. A fost cea mai mare poluare din istoria Olteniei. Paradoxal, această alunecare de teren este o poluare autentică. Căci, poluare înseamnă orice afectare de natură industrială a apei, aerului și a solului. Iar la Seciurile, ca în mai toată Oltenia, exploatările de cărbune, la suprafață, au afectat, practic iremediabil, pământul și-așa sărac.

După nouă ani, timp în care s-au judecat cu Complexul Energetic Oltenia (CEO), entitate apărută în urma transformării fostei Societăţi Naţionale a Lignitului – Oltenia, oamenii trăiesc în nişte case care cad pe ei. N-au apă curentă, nici canalizare și nici măcar un act de proprietate. De doi ani, au câştigat în instanţă, definitiv şi irevocabil, dreptul la despăgubiri. Prefectura, Consiliul Judeţean, ştabii de la CEO, Agenţia de Protecţia Mediului şi Garda de Mediu trăiesc într-o simbioză bugetară şi nesimţită. Oamenii n-au văzut niciun sfanț și nici casele nu li s-au reconstruit, cu toate că o hotărâre judecătorească, veche doi ani, le-a dat dreptate. Vai de steaua lor!

„Cancerul de scoarță” le-a ruinat casele

Ca să ajungi la Seciurile, trebuie să faci stânga, spre Alimpeşti, după ce treci Olteţul, când vii de la Horezu către Târgu Jiu. Mergi apoi, paralel cu ancestralul Deal al Muierii – folosit secole pentru transhumanţă – care pleacă de la Rânca şi se domoleşte fix în Dunăre. Costişele sunt toate cultivate şi îngrijite, semn că oltenii din Gorj sunt gospodari. Dar, din loc în loc, pământul arată de parcă l-a mâncat un cancer de epidermă. Pe acolo, au trecut uriașele excavatoare rotative ale minerilor. Pentru oltenii din acele zone, mineritul le-a fost şi mumă şi ciumă. Le-a dat de muncă, pe bani frumoşi, dar le-a pustiit ogoarele. Contra cost, evident, că olteanul, isteţ, şi-a vândut scump „uzufructul” asupra terenurilor date spre exploatare. La un lucru nu s-au gândit țăranii: că, într-o bună zi, o să le fugă pământul de sub picioare. La propriu!

POLUARE: Complex de fenomene care au schimbat sau tind să schimbe mediul ambiant în detrimentul echilibrului ecologic natural. Acestea afectează atmosfera, apele de suprafață ori subterane, mările, oceanele și solul.

„Măcar, dracu’, să nu fi închis cariera!”

Chiar înainte să intri în Seciurile, drumul se îngustează brusc. Pe stânga şi pe dreapta te însoţeşte o râpă adâncă de peste 20 de metri. Se vede lignitul cum iese din pământ. Sus, pe deal, a fost o casă. Acum mai sunt vreo câteva cărămizi de BCA. „De ani de zile, așa a rămas drumul, cu o bandă...”, se uită cruciş Constantin Vătrai, viceprimar la Roşia de Amaradia. O bandă transportoare, com-plet echipată, e păzită de o femeie, angajată de CEO, să najungă la fier vechi. „Cariera s-a închis în martie-aprilie... Peste 450 de oameni din comună lucrau la exploatare și alte câteva sute la firmele de întreținere... Măcar, dracu’, s-o fi lăsat deschisă! Că, oricum, a funcţionat, aici, doar pe <>! N-au scos un kil de lignit. Şi aici e cea mai mare <> din bazinul Olteniei! V-o spun io!”, scuipă vicele, cu ciudă, pe o grămăjoară de cărbune. Are oftică mare, că a lucrat şi el vreo 18 ani la exploatările de lignit, ca lăcătuş mecanic.

Când intri în sat, pe mâna stângă, îți sare în ochi o ruină. Arată ca un vestigiu antic peste care omul și-a pus niște butuci de vie. Măcar de zaibăr să fie bun pământul... O muiere tânără, de 30 de ani, Adriana Dinu, fostă Becheru înainte să se mărite, explică: „Aici au fost două case. A lu’ mamaie şi a lu’ tata! La judecată, s-a zis că ne dă Complexu’ două miliarde... Da’ n-a venit nimeni de la companie!”. Un bărbat îi face semn, iritat, să plece. Femeia tace şi face stânga-împrejur.

Puțul cu apă de cărbune și dudul salvator

Dinu Gheorghe, zis nea Gogu, are 66 de ani, dar arată de 80. În gură mai are doi dinţi, de parcă ar fi spart ciment cu ei în viaţa sa de fierar- betonist. Din mândra sa casă, cu prispă specific gorjeană, a mai rămas o coșmelie cu pereții crăpați și șuie ca o babă beată. „Am văzut-o cum se duce la vale... A plecat şi puţul din loc. Nici nu m-am judecat cu ei... Deabia acum! Că n-am primit nimic”, se jeluieşte moşul.

FOTO: Nea Gogu

Sinistrații s-au împărțit în două, după dezastrul din 2006. Tipic oltenesc. 31 dintre ei au făcut o asociaţie, „Sinistraţii din Seciuri”, şi s-au judecat cu CEO până în pânzele albe. De şase ori la rând, pe rolul instanţelor gorjene, au pierdut. Abia, la Curtea de Apel Craiova, la ultimul termen, în ultimă instanţă, au câştigat. Atunci, restul, cei care n-au vrut sau n-au avut bani de judecată, au înțeles că doar în instanță pot să-și câștige oarece despăgubiri.

Deasupra fântânii din bătătura coşmeliei sale e bătută în cuie o bucată de lemn pe care scrie: „Această fântână a fost slobozită pentru răcorirea sufletului roabei lui Dumnezeu Dinu Ana”. A fost nevastă-sa. Apa e gălbuie. „Că-i de la cărbune... Da’i bună!”, soarbe moşul, încetişor. Vicele Vătrai îl completează: „Beau şi io! De n-a murit nimeni, nu mor aşa...”. Lui nea Gogu nu-i e frică să stea în casa în care nici măcar boschetarii de la Gara de Nord n-ar intra la furat. Moşul e fatalist: „Cade, cade! Mă omoară şi gata! Că n-am copii, n-am nimica!”. În curte, chiar lângă gard, un dud îi e partener, la bătrânețe. „Mare noroc, cu el… E plin beciul de rădăcini și a ținut-o în loc”.

„Uzufructul” care i-a lăsat fără case

Alt sătean a fost mai norocos. Casa i-a rămas doar în pantă, la un unghi de vreo 20 de grade. Întreprinzător, a mai făcut un nivel, cât să-i pună acoperiș, dar podeaua a rămas înclinată. Nu știi dacă să râzi sau să te ia jalea. În curte, trebăluieşte proprietarul. Refuză orice dialog şi se refugiază în casa lui strâmbă. Vicele explică: „Omu’, Emil Piţian..., a făcut o depresie! A pierdut mult... Avea discotecă şi magazin. S-a închis în el...”.

Tot vicele lămureşte şi cum au ajuns ţăranii din Seciurile, ca şi alţii de prin toată Oltenia să fie în situaţia dată. Concluzia e simplă. S-au lăcomit la bani nemunciți: „CEO le plătește <>! Le dă niște bani, pe an, ca să poa’ să scoată cărbune de pe terenul lor. E fiecare cum l-a prostit... Partea nasoală e că a plătit şi tot nu se face nimic. Iar de doi ani, nici <> ăsta nu se mai dă, că s-a oprit exploatarea”. Oltenii au făcut cu CEO înţelegeri separate. Care cum s-a priceput să se târguiască. Unii luau câteva milioane de lei vechi pe an, alții cu sutele... Numai că pământul i-a trădat.

Marota cărbunelui oltenesc i-a nenorocit

Pe o latură a satului stau stive de fierătanii. Sunt piesele excavatoarelor rotative ce urmau să scormonească după lignit. Doar unul singur, sus pe un deal, a fost montat și a funcționat puțin. „Ăla are un rotor de 1400 30/7 şi ţine de cariera Bustuchin”, e expert Costică Vătrai. La Bustuchin s-a lucrat doar pe „investiţii”. „E satul Stejaru. Au fost și acolo alunecări de teren și nu s-a scos un kil de cărbune! Doar s-a decopertat..., şi s-a oprit. Putea să lase, naibii, oamenii să lucreze, că acu’ fac naveta la Rovinari şi te miri unde. Două ore dus, două întors şi te miri de ce trăieşti”, se supără, din nou, pe viaţă vicele Vătrai.

FOTO: Ca după cutremur arată jumătate din satul Seciurile. Aceasta a fost, cândva, o casă cu etaj. acum e ruină

Un bărbat stă cu braţele înfipte în şolduri, în mijlocul uliţei. E Dinu Licuţ, a fost buldozerist şi are 63 de ani. Mai că-i dau lacrimile: „S-a fărâmat casa cu totu’! Uite și peste drum, la vecini’. Casă cu etaj, patru camere jos și trei sus. S-a rupt în două! Ce să mai recuperez? Copiii s-au mutat în colonia de la Albeni, la Câmpu Mare, unde i-au dus. De la stat, au venit atunci şi dup’aia nu! Mie mi-au dat nişte materiale...”. Ce ajutor ar vrea? Omul îţi developează marota cărbunelui oltenesc care l-a nenorocit: „Să se deschidă cariera! Le-aș lăsa și terenurile mele, numa’ să se deschidă!”. „Uzufructul” îi face, diabolic, cu ochiul.

La Seciuri mai e cărbune pentru 20 de ani

„Eu știam, când m-am ales primar, în 2008, că rezerva de cărbune se va epuiza. Am găsit soluția, cu cei de la SNLO (CEO), 500 de metri mai încolo... Există rezervă de cărbune pentru 18-20 de ani! Am avut o H.G. de redeschidere, de la Boc, singura după 1989, în 2011. Totu’ a picat când i-a căzut Guvernul”, se plânge primarul cum a rămas fără obiectul muncii un sfert din populația comunei. Edilul spune că pe pământul deja exploatat, de peste 120 de hectare, nu se mai poate face agricultură: „Tot terenul e poluat cu cărbune și steril! Nu se mai poate cultiva nimic și nici se nu mai primesc banii pe <>. Or dau drumu’ la exploatare, or să redea terenul circuitului agricol!”.

Cum era să intre Primăria în faliment!

Liviu Cotoșman e primarul de Roșia de Amaradia. La 41 de ani, e la al doilea mandat, bașca încă unul de viceprimar. Se laudă că e patriot și n-a ieșit niciodată din țară. În schimb, știe văgăunile Olteniei ca nimeni altul. Rememorează evenimentele care i-au nenorocit unul din satele sale: „Mă sunară oamenii că le căzuse curentu’. Eram vice și primarul n-a vrut să vină, că era noapte. M-am dus, da’ nu puteam să intru, că se dusese drumu’ în jos fo cinșpe metri! Am ajuns și am stat toată noaptea. Scoteam lucruri din case. Alunecarea a durat până pe la șase dimineața. Am văzut cum cad casele! Toată noaptea au troncănit, de țipau femeile că e sfârșitul lumii!”. Primarul zice că 100% e vina exploatării miniere. După șapte ani de procese, în sfârșit sătenii au câștigat. Atât doar că sentința obliga atât CEO cât și Primăria, Prefectura și Consiliul Județean la plata, în solidar, a daunelor către păgubași. „Ne-am judecat și a rămas doar la CEO. Că, altfel, intram în faliment!”, răsuflă ușurat primarul.

În numărul de mâine al Evenimentului zilei puteți citi partea a doua a investigației noastre. O anchetă în care veți vedea cum autoritățile se uită cu nesimțire la drama țăranilor din Seciurile.