Editura Evenimentul si Capital

Bodnariu-Barnevernet-Norvegia: Când NEBUNII pun mâna pe conducerea BALAMUCULUI și fac experimente sociale

Manifestație la Constanța în favoarea familiei Bodnariu
Autor: | | 83 Comentarii | 29787 Vizualizari

Până acum, cazul familiei Bodnariu și traumele la care aceasta este supusă de către statul norvegian au avut parte de o abordare mai degrabă emoțională. Este meritul doctorului Daniela Mariș că face pasul spre o abordare științifică, cu mintea lucidă și cu sistem riguros, într-un excepțional text, intitulat „Barnevernet sau mic ghid de psihiatrie cu susu’n jos”, publicat pe Facebook.

Chiar dacă medicul ezită să meargă până la capăt cu diagnosticul, enumerarea și punerea în ordine logică a „sindroamelor Barnevernet” duc spre o concluzie înfiorătoare: fie în Norvegia are loc un teribil experiment social, un amestec de Gulag și lagăr nazist, menit să schimbe structuri comportamentale pentru a crea o nouă rasă, fie, ca într-o celebră comedie hollywoodiană, nebunii au luat ostatici toți membrii conducerii ospiciului, prezentându-se ei drept noii conducători ai balamucului. Fie amândouă la un loc.Reproducem integral în cele ce urmează analiza Danielei Mariș.

                                                                     * * *

`Am urmărit cu multă atenție desfășurarea dramei familiei Bodnariu, încă de la primele informații apărute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut și eu prin câteva stadii de procesare a realității, primul fiind cel de negare. În mintea mea, imaginea aceea idilică a țărilor nordice, superdezvoltate și supercivilizate, a Norvegiei în speță, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscării a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind încă alăptat la sân.

Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legată de practicile faimoasei structuri de protecție a copilului numită Barnevernet. În săptămânile ce au urmat au ieșit la iveală niste aspecte desprinse parcă din Kafka. Tot mai multe situații documentate, surprinzător de asemănatoare cu a familiei Bodnariu, au apărut pe scena publică.

În urma publicării cercetărilor Mariannei Haslev Skanlånd, în legătură cu cele 69 de motive ale preluării de către Barnevernet a copiilor, au început să se lanseze întrebări de genul: „Ce are de-a face omleta și grosimea feliilor de pâine cu confiscarea copiilor?”; „De ce nu are voie copilul să le zâmbească străinilor de pe stradă?”; „De ce trebuie pedepsit printele pentru că bebelusul întoarce fața în partea opusă când e spălat pe față?”, etc.

Pentru că în spatele oricărui experiment, fie el medical, social sau de orice altă natură, stă o teorie anume, indiferent cât de genială sau stupidă ar fi ea, am încercat să o descopăr pe cea care guvernează activitatea Barnevernet. (Recunosc că am fost orientată în direcția corectă atât de interesul meu pentru psihiatrie ce datează încă din facultate, cât și de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron și d-l Steven Bennett).

În acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atașamentului, iar pe de altă parte, la legislația statului norvegian privitoare la protecția copilului.

Le luăm pe rând. Teoria atașamentului este o teorie lansată de psihiatrul britanic John Bowlby și completată de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, susține (pe model evoluționist), că la baza comportamentului relațional al oricărui individ stă relația de atașare fundamentală, genetic determinată, formată încă de la naștere, de o anumită persoană.

Initial această persoană a fost considerată mama, ulterior însă a fost denumită generic “persoana de referință”. Această relație de atașare este att de importantă pentru copil, încât acesta își va organiza comportamentul și gândirea în așa fel încât această relație să aibă continuitate, această continuitate fiind esențială pentru însași supraviețuirea individului respectiv.

Copilul va “plăti” chiar cu deranjamente funcționale păstrarea atașamentului față de persoana de referință. Relația de atașament copil-persoană de referință este atât de puternică, încât afectarea ei, ruperea ei, dispariția ei, duce la tulburări emoționale și cognitive mai mult sau mai puțin grave atât în copilărie, cât și în viața de adult, tulburări care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltării, agitație, hiperactivitate, lipsă de atenție, incapacitatea de a stabili relații semnificative și de lungă durată, instabilitate emoționala, depresie etc.

Este important de precizat aici că există câteva tipuri de atașament considerate NORMALE, chiar dacă nu toate sunt optime: atașamentul autonom (optim), relațional-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat și neclasificat.

De asemenea, există tipuri de tulburări de atașament PATOLOGICE, care se diagnostichează de către psiholog sau psihiatru, în urma unor evaluări minuțioase, prin teste standardizate și prin verificarea criteriilor de încadrare într-o anume categorie de patologie psihiatrică (pe baza DSM – Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale), și se tratează numai la indicațiile psihiatrului.

Cauzele cele mai grave care duc la tulburări de atașament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violența persoanei de referință asupra copilului.

Toate (aproape) bune și frumoase, însă problemele încep la modul în care agenții Barnevernet aplică aceasta teorie. Ca peste tot în lume, “practica ne omoară”. (Și dacă nu ne omoară, atunci spune multe despre noi). Am identificat câteva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fără exceptie, familiile despre ale căror situații am citit: De departe, aspectul cel mai condamnabil este că se pornește de la prezumia de VINOVĂȚIE a părinților. Se pleacă din start în sens invers față de normal, și anume de la convingerea de nestrămutat că acei copii (care in final vor fi luați din familie) suferă, de fapt, de tulburare PATOLOGICĂ de atașament. Asta ar însemna automat că au fost fie abuzați, fie neglijați, fie loviți în vreun fel, astfel încât trebuie neapărat înlaturati din mediul agresiv.

Urmarea firească a acestei prezumții este să se caute (sau să se fabrice ad-hoc) dovezi în acest sens.

Această prezumție de vinovăție pleacă de la niște “îngrijorări”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia d.p.d.v. psihiatric, dar li se oferă recomandarea și puterea de a o face, deschizând calea largă spre abuzuri ale sistemului. Vezi situația fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunț în care directoarea își exprima “îngrijorarea” că “s-ar putea” ca fetele să fie disciplinate acasă.

O altă mare problemă este că diagnosticul de tulburare patologică de atașament (care, în marea majoritate a cazurilor, este FALS) îl pun niște persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Dacă, în cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatările de până acum reiese că aceștia nu aplică nici teste standardizate, nici evaluare repetată, cu stabilirea diagnosticului în funcție de toate criteriile din DSM.

Nici nu ar avea cum, căci totul se face pe fugă, se declară scurt ca așa ar sta lucrurile, fără dovezi, și se iau copiii n regim de urgență.

Psihologii care au încercat să semnaleze discordanța între situația familiilor și severitatea măsurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declarațiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferențiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de ȘtiinȚe Aplicate din Oslo, a sesizat, într-un studiu de psihologie criminalistică, aceasta discrepanță între problemele familiilor și măsurile extreme de preluare de urgență a copiilor într-un număr nejustificat de cazuri.

Felul în care se fabrică dovezile este o batjocură la adresa psihologiei și a medicinei civilizate, în mod special a psihiatriei.

Câteva exemple: copilul întoarce fața când este spălat pe față de tată – asta înseamnă că se teme de tată să nu fie lovit, nu o reacție normală a copilului atunci când i se pune mâna udă pe față, cum este de fapt; copilul privește cu interes alți oameni de pe stradă – aceasta înseamnă pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburări reactive de atașament, și anume sociabilitate indiscriminativă a copilului (și nu interesul normal pentru alte ființe, care denotă dezvoltarea neuro-psihică normală a copilului, cum este de fapt); mama plânge când i se smulge copilul din brațe de către Barnevernet – deci este depresivă – fără evaluare, fără criterii de diagnostic, fără diagnostic diferențial; mama suferă de o profundă ambivalență în ce privește angajarea în relații interpersonale (ambivalență pe care tatăl copilului o neagă) – acest lucru sugerează, pentru Barnevernet, că mama are o tulburare patologică de atașament, care se va reflecta în atașamentul copilului față de mamă, aspect susținut tot de teoria atașamentului, dar neconfirmat în cazul în speță; copilul mănânca prea repede – cu siguranță a fost victima unui incest; copilul mănancă prea încet – cu siguranță a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranță a fost victima unui incest (în ultimele trei cazuri nu am găsit nici un corespondent în psihiatria actuală); copilul este dus în mod obsesiv la medicul de familie sau la urgențe, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l îngriji etc.

Felul în care sunt tratați ulterior copiii luați dovedește tot o abordare întoarsă pe dos a teoriei atașamentului. Intenției evidente de a rupe atașamentele stabile formate în familiile biologice și de reatașare de alte familii, ca și cum dezlipim un sticker dintr-un loc și îl lipim într-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate