Editura Evenimentul si Capital

Alexandra, Alexandria și zeul. Reflexul de cultură

Autor: | | 0 Comentarii | 1039 Vizualizari

A fost un om al Alexandriei. Știu puține cazuri în care un om se leagă atît de profund de un oraș - orașul nașterii și morții sale, orașul în care e acasă chiar dacă are sînge străin, orașul care îl lasă liniștit să fie cum nu ar fi putut fi dacă ar fi trăit printre cei de același neam cu el.

Era grec și de ar fi trăit în Grecia la vremea lui ar fi trebuit să fie creștin-ortodox, heterosexual viguros, patriot, ba chiar naționalist. Nu era nimic din toate acestea, ba dimpotrivă. Alexandria, prea bătrînă și prea decăzută ca să mai poată fi riguroasă, l-a lăsat să fie cum a vrut el. L-a lăsat, mai ales, să-și păstreze limba și să o rafineze în poezie pentru a obține una dintre cele mai subtile și seducătoare opere poetice scrise vreodată.

Cînd a murit, în 1933, într-un spital din Alexandria, exact în ziua în care împlinea 70 de ani, Konstantinos Kavafis scrisese în jur de 200 de poezii, dintre care publicase, prin reviste de mică circulație, cîteva duzini. Dusese o viață mediocră, de funcționar oarecare. În interiorul unei biografii deloc notabile, se dezvoltase, însă, una dintre cele mai pure forme de alexandrism. Veți ridica o sprînceană: cum să fie Kavafis un alexandrin, căci alexandrinismul este o vîrstă culturală care s-a epuizat cu 2 sau 3 secole înainte de Cristos? Ei bine, da! În versurile lui reînvie acea prețiozitate tristă a scriitorilor greco-egipteni de elegii la care vă îndeamnă dicționarul să vă gîndiți cînd auziți cuvîntul ”alexandrin”. Vorba lui Kavafis vine de departe și, pe cît este de fină, pe atît este de autentică.

Kavafis nu este doar un poet inspirat, rafinat meșteșugar al cuvîntului, ci și un poet care știe multe, un „poeta doctus”. Astăzi, este socotit un poet major, unul dintre cei mai mari poeți de limbă greacă, în jurul său existînd un adevărat (și pe deplin meritat!) cult. Puțini autori ai lumii au scris atît de puțin și au devenit atît de influenți. Poeziile sale, traduse și în românește, mărturisesc o seducătoare estetică a nostalgiei, o preocupare pentru regăsirea sensurilor trecutului folosind instrumentarul liric al poeziei. Mai ales cele pe care le-a scris în prima parte a vieții sale, pînă prin 1915, și care i-au adus celebritatea după moarte, sînt poezii în care Kavafis repovestește trecutul antic întrun orizont metaforic, splendid sturnit în rime și ritmuri precise.

Traducerile, firește, pierd această sonoritate poetică, dar știind de la vorbitorii de greacă că ea există, ne-o putem imagina și noi, citindu-l în românește sau în englezește. Cei care îl citesc în original spun și că se simte cum o notă ironică subîntinde întregul său discurs poetic. Citirea unui poet în traducere e ca și cum punem urechea pe o scoică la malul mării și credem că ceea ce auzim este sunetul adîncului de mare în care scoica a trăit.

Poetul sună cumva din adîncul limbii sale, dar în traducere noi nu putem auzi decît ecoul acelui sunet purtat într-o scoică ce s-a întîmplat să fie acolo, a murit și ne-a apărut în cale pe plajă. Cam asta înseamnă să citești poezie în traducere în general, și poezia lui Kavafis, mai ales. Cîteva dintre capodoperele lui, precum „Așteptîndu-i pe barbari” și „Itaca”, sînt supreme în ierarhia mea personală , dar astăzi voi spune povestea alteia: „Zeul îl abandonează pe Antoniu”, poem scris în 1911.

Pe Kavafis l-a impresionat un text din Plutarh în care se spune că în noaptea premergătoare asediului Alexandriei de către Octavian, în vara anului 30 î.d.H., Marc Antoniu, cel pe care Octavian îl vîna, de fapt, cu această istovitoare expediție militară, a auzit o muzică superbă în orașul Cleopatrei, alături de care trăia sfidînd Roma. S-a trezit și a putut vedea de pe balcolul palatului că Dionis, zeul său, părăsea orașul într-o procesiune superbă, purtați de o muzică languroasă, în libațiuni și dansuri. Împreună cu zeul, o grămadă de locuitori, inclusiv soldați, părăseau Alexandria în transă. De fapt, îl părăseau pe el. Semn clar că destinul îl abandonează.

A doua zi, se știe, Marc Antoniu a murit tragic. Istoricii, mai pragmatici, ne spun altfel. Ei zic că Marc Antoniu ar fi încins un chef prodigios înainte de ziua bătăliei decisive și, da, confirmă că armata sa, care asculta mai degrabă de Cleopatra decît de el, l-a abandonat. Regina, se spune, nu era deloc străină de acest abandon – pentru a se salva pe ea și pentru a salva tronul ei, se înțelesese deja cu Octavian să-și abandoneze iubitul. Într-o ecranizare celebră a piesei „Iulis Cezar” de Shakespeare, Marc Antoniu este jucat de Marlon Brando. Nu mi-l pot imagina altfel pe acest exemplar masculin, din cale afară de frumos, puternic, viril, curajos și schimbător, dornic de aventură și din ce în ce mai nărăvaș pe măsură ce înainta în vîrstă, ceea ce, veți recunoaște, este cam nefiresc. Era și un abil politician (dovadă felul în care a salvat Roma de la războul civil iminent de după asasinarea lui Iulius Cezar) și un militar încercat (dovadă campaniile extrem de dificile pe care le-a condus pe parcursul anilor în Estul Imperiului). Dar era și un mistic exaltat. Călătorind în Grecia, în jurul anului 40, a fost inițiat în misterele eleusine.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Invitaţii evz

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate

X