A apărut înainte de 1431 și a dispărut în neant pe la 1750. Arăta ca o Veneție a Bărăganului, a fost ras de pe lume precum Cartagina și acoperit cu pământ ca Pompeiul cu lavă. Supraviețuitorii s-au împrăștiat în lume. Cei ce trăiesc astăzi, în vecinătate, se cred urmașii lui Mihai Viteazul!

Cum vii pe vechiul drum spre mare, cu cinci kilometri înainte de a intra în comuna Giurgeni și să treci podul peste Dunăre, la Vadu Oii, pe mâna dreaptă, vezi o tarla răscolită de săpături, două cruci și o bucată de zid vechi. Dacă ești curios și oprești, te întâmpină o poartă de lemn pe care scrie mare: „Orașul de Floci”. Ai ajuns fix în locul unde s-a născut Mihai Petrașcu, fiul Tudorei. Adică cel pe care istoria avea să-l amintească sub numele de Mihai Viteazul. Și oricât de obscen ți-ar suna cuvântul „floci”, acesta nu are, în esența sa, nimic peiorativ. Pur și simplu, așa se numea, în vechime, lâna de oaie!

„Aici se află singurul oraș medieval din România și chiar din Europa, peste care nu s-au suprapus locuiri contemporane!”, se mândrește arheologul Florin Vlad, rotofeiul director al Muzeului Județean de Istorie Ialomița. De la el afli că localitatea dispărută este pomenită în scriptele istorice încă din 1431, pe timpul domnitorului Dan al II-lea, cu aproape un secol înainte ca ultimul mare condotier al Europei și primul nostru întregitor de neam să se nască chiar aici.

Urmașii domnitorului

La birtul din Giurgeni, de peste drum de „borcanul” părăsit de polițiștii de la Circulație, patru vlăjgani zdraveni se încălzesc la o votculiță de crivățul de afară. Tuspatru sunt giurgeneni neaoași, adică locuitori ai comunei Giurgeni, de pe malul Dunării, localitate cunoscută îndeosebi pentru braconierii de sturioni. Sunt românii care locuiesc la doar câțiva kilometri de orașul de baștină al lui Mihai Viteazul. Spun că se trag din foștii „flocari”, chit că nu există un argument istoric în acest sens. Vali Custură are 36 de ani, studii de contabil, dar este agent de pază fără serviciu. „Unu la mână, ca orice român, tre’ să te simți mândru că ești urmașul lui Mihai Vodă! Să luăm o anumită parte din ceea ce a făcut el! Acum sunt vremuri foarte grele...”, e cam dezlânat la vorbă nenea Vali. Florin Suru, de 26 de ani, și el șomer, îl completează mai coerent: „Ne mândrim că avem și noi în zona noastră pe cineva ca Mihai Viteazul! E un model că a unit neamul românesc”. Claudiu Savu, de 37 de ani și de meserie paznic la orice, cumpănește răspunsul la întrebarea care din conducătorii neamului nostru îi place cel mai mult: „Cre’ că Mihai, că a luptat el pentru sine, da’ și pentru noi! Că, altfel, eram o parte la ruși și restul la alții”. Îi i-a vorba din gură Emil Bran, chiar antrenorul echipei de fotbal Dunărea Giurgeni. „Mihai a fost, la vremea sa, un conducător super! Da’ acu’ ne-am cam dat la fund! Vlad Țepeș era bun acum! Cum e Gâlcă bun la Steaua...”. La sfârșit, toți patru pozează mândri lângă monumentul dedicat marelui voievod din centrul comunei de lângă „Orașul de Floci”.

Un leu și cinzeci de bani biletul

Dar, de ce un astfel de oraș târg a apărut tocmai acolo, la marginea Bărăganului? „Orașul de Floci a apărut ca o necesitate a negustorilor din Ardeal să facă joncțiunea cu cei din Dobrogea. Aici veneau oierii ardeleni, în transhumanță, să-și vândă produsele și să-și țină oile la iernat. De unde și numele satului Vadu oii, de peste Dunăre. Erau cinci-șase mii de locuitori permanenți, fără satele din jur. Dar se putea ajunge și la 20.000, cu cei aflați în tranzit de afaceri”, îți explică muzeograful-arheolog Radu Coman, custodele Bazei de Cercetare și Expunere Muzeală „Orașul de Floci”. Expoziția sa de relicve medievale poate fi admirată pentru numai 1,5 lei, iar la grupuri se mai face și reducere de 75%. Cât depre ruinele dezgropate, acestea pot fi vizitate pe gratis. Dar cât a locuit Mihai, fiul lui Petrașcu și al Tudorei la „Orașul de Floci”? „În mod sigur a copilărit și a stat aici până în tinerețe. În documente este arătat drept «tânăr boier și negustor la oraș»! Era un afacerist versat! Avea relații comerciale cu negustori din toate semințiile din zonă, inclusiv cu turcii!”, relatează molcom custodele bazei arheologice.

De la floci la flocăit

„Numele Orașului de Floci este menționat alături de alte orașe comerciale, cum ar fi Câmpulung sau Târgoviște. Era un punct economic important!”, explică istoricul. În Orașul de Floci se comercializau, acum cinci secole și jumătate, animale, textile, veselă, bijuterii, grâne și multe altele. „Chiar Mihai Viteazul a făcut negoț cu giuvaeruri și a fost negustor de vite. Le vindea oi și vaci turcilor!”, afli de la Florin Vlad lucruri mai puțin știute despre marele domn valah. Dar de unde până unde denumirea așezării? „Prima variantă, a lui Nicolae Iorga, ar fi cea care vine de la comerțul cu lână și prelucrarea ei. Așa-numitul <>! Cea de-a doua, a lui B.P. Hașdeu, este că numele ar fi de origine turco-tătară, întrucât așa îi numeau ei pe vlahi: «iflac» sau «ifloc». Dar cea de-a doua teorie n-a prins în lumea istoriei”, desface arheologul etimologia simpaticei denumiri.

Un oraș înghețat în pământ

Orașul de la vărsarea Ialomiței în Dunăre n-a supraviețuit decât ceva peste 300 de ani. Practic, s-a dezvoltat pe 12 coline, numite, modern, grinduri, întrucât erau separate de canalele Ialomiței care, astfel, se revărsa pe atunci în Dunăre. Cele 12 coline erau legate între ele de podețe, ca un fel de Veneție autohtonă. Avea și estacade la Dunăre, unde acostau corăbiile. „Acum, colinele sunt aplatizate din cauza agriculturii intensive. Astfel, s-a distrus stratul arheologic superior cu 40 de centimetri!”, oftează arheologul. Apoi se entuziasmează: „Restul e intact! Un oraș înghețat în pământ! Ca un Pompei al Bărăganului!”.

După anul 1.750, Orașul de Floci intră în agonie din cauza luptelor ruso-turce din apropiere. Turcii îi aruncă în aer bisericile. „Zona devine nesigură și locuitorii părăsesc târgul refugiindu-se la Brăila, Călărași și Slobozia. Mai târziu, după ce s-a așternut pacea, parte din localnici se întorc, dar se stabilesc în localitățile apropiate, cum ar fi Piua Petrii, Sf. Vasile, Chioara, Brăilița și Bobu. Dar acestea au dispărut și ele după inundațiile din anii ‘70”, povestește istoricul. .

Incendiat de Ștefan cel Mare și bombardat de turci

Săpăturile arheologice au scos la lumină fundații de case, ateliere și biserici. „Am găsit o casă cu pivniță ce ar fi putut fi o cârciumă. De ce nu chiar a negustoresei Tudora, frumoasa și deșteapta mamă a lui Mihai Viteazu, care făcea și vindea rachiu”, visează Florin Vlad cu ochii deschiși.

Numărul locuitorilor „flocari” este greu de estimat, întrucât erau mulți „flotanți” doar în tranzit. „Ce e sigur este că populația era cosmopolită. S-au găsit monede otomane, ungurești, austriece, grecești, rusești, moldovenești, genoveze și venețiene. Nu mai vorbim de alte obiecte: inele, brățări, cuțite și furculițe de lux, cercei, agrafe sau flacoane de parfum!”, se extaziază iar directorul muzeului de istorie ialomițean.

Arheologii estimează că orașul se întindea pe 80 de hectare, iar în jurul său prosperau mai multe sate. Dar n-a fost câtuși de puțin cruțat de istorie. Neavând ziduri de apărare a fost încendiat și de răzeșii lui Ștefan cel Mare, pe timpul când Radu cel Frumos, cel despre care bârfele istorice spun că a fost amantul sultanului, încheiase pace cu turcii. Apoi, în ultimii săi ani, o garnizoană de 12.000 de soldați ruși l-a falimentat, iar lovitura de grație i-a venit pe la 1750, când a fost bombardat de turci.

Arheologie printre lanuri de porumb

Peste ruinele „Orașului de Floci” s-a așternut apoi o nedreaptă uitare, până în 1974, când a intrat în atenția arheologilor. „Lucrările au fost conduse, pe rând, de Lucian Chițescu, Anca Păunescu și, acum, de Dr. Dana Mihai”, îi enumeră muzeograful pe cei trei mari șefi de șantier de lângă Giurgeni. Abia în 2009, fostul oraș a devenit „Sit arheologic național prioritar ”, la fel ca Sarmisegetusa, spre exemplu. „Până să se scoată pământul din circuitul agricol, arheologii își făceau meseria printre lanurile de porumb și floarea soarelui”, se îmbufnează omul, în timp ce privește o cruce de piatră de peste trei metri care străjuiește situl. Și iar întră în amănunte: „A fost cioplită în 1635 și amintește de vizita lui Matei Basarab și a doamnei Elena la <>. Acum mai bine de o sută de ani a fost mutată la Gura Ialomiței și, acum, am adus-o înapoi, la locul ei!”.