Cunoscutul jurnalist Liviu Mihaiu, fondator al săptămânalului „Academia Cațavencu”, a publicat pe site-ul Gândul o interesantă analiză cu privire la gradul de penetrare în media a serviciilor secrete. Reproducem, cu acordul lui, fragmentele pe care le-am considerat cele mai relevante

Când am fost invitat la Cotroceni, în 2015, după tragedia de la Colectiv, în panelul celor 20 membri ai societăţii civile, a fost prima oară când reuşeam să vorbesc de pe poziţia unui om cu o istorie a telefonului ascultat în cea de om ascultat legal, cu atenţie, de către Preşedinte, pe un subiect evitat de mai toată presa oficială: serviciile secrete.

Poziţie pe care mi-o câştigasem nu numai după 12 ani de activism civic, dar şi ca ziarist de investigaţii ce publicase multe anchete pe vremea când cazul dosarelor îngropate la Berevoieşti scoteau la iveală cum SRI a incercat să ardă şi să-ngroape foarte multe dosare care „certificau participarea noilor sereişti la Mineriadă şi urmărirea demonstranţilor din Piaţa Universităţii” sau Străuleştiul, victimelor Revoluţiei şi Mineriadei. Toate erau operaţiunile foştilor securişti preluaţi de regimul Iliescu cu sigla schimbată. Printre alte nemulţumiri ale societăţii civile am remarcat, în 2015, la Cotroceni, următorul fapt, verificabil în stenogramele întâlnirii, pe care Preşedinţia a refuzat să le facă publice cu toate insistenţele unora dintre noi: „Este ceva profund in neregulă în mersul democraţiei noastre ca cele mai bine plătite slujbe din România să fie cele ale organelor de represiune, puniţie şi supraveghere, pe când majoritatea celor liberale, cum este, de exemplu, profesia de profesor de fizică, ca a Dvs, sau cea de medic sau de actor, să fie cele mai prost plătite din ţara noastră”.

Cunoşteam forţa de regenerare a Securităţii şi urmăream cum, în ultimii 13 ani, bugetele serviciilor secrete o luaseră exponenţial spre cer din motive geostrategice şi militare, împinşi fiind de la spate de partenerul strategic pentru întărirea flancului estic al NATO.

Cea mai periculoasă putere

Dar mai ştiam ceva: Puterea ascunsă este cea mai periculoasă putere, şi că, deşi avem nevoie de servicii secrete puternice, entropia militară este cea de a acumula putere nemăsurată la toate nivelurile. Aşa că, în spatele acestei misiuni de reaşezare a României pe fundaţia valorilor euro-atlantice, în România s-a construit cel mai militarizat stat european, un adevărat Homeland Security, despre care scriam în 2011 în ziarul Adevărul: Nu există publicaţie, televiziune, sindicat sau ONG important în ţara noastră în care să nu existe de strajă patriei „colaboratorii” de tip nou ai Securităţii Naţionale, oportunişti care, ca şi înainte de '89, se pun bine şi la adăpost cu „Sistemul”, „mărind capacitatea intelectuală şi operaţională a serviciilor”. Chiar şi la cea mai anticomunistă şi antisistem publicaţie din România, „Academia Caţavencu”, activaseră, pe lângă doi amărâţi foşti colaboratori ai Securităţii, şi doi ziarişti acoperiţi, unul dintre ei oferindu-se „planton”, în timpul regimului Năstase, când publicaţia era în linia întâi a luptei contra regimului.

Misiunea lor

Existenţa acoperiţilor în Presă (în diferite forme, vreo trei la număr în „nomenklatorul” intern) este într-adevăr legală şi recunoscută în mai multe rânduri de însuşi fostul director al SRI, George Maior, începând cu 2009. Numai că, chestia pentru care „băieţii” iau al doilea salariu şi-şi aranjează gulerul altfel în oglindă, nu este agenda cetăţeanului, ci: „Misiunea lor este să aducă informaţii de securitate naţională pentru stat”.

„Ori Presa, ori Democrația!”

Presa a fost câmp tactic dintotdeauna, numai că, în 2010, era desemnată oficial de către CSAT-ul lui Traian Băsescu , drept „vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale”, decizie profund antidemocratică, care, chiar dacă nevalidată oficial, a produs efecte devastatoare asupra independenţei presei prin modul ulterior de acţiune al Sistemului în anihilarea societăţii civile. Enunţ pe care fostul consilier al preşedintelui Traian Băsescu, Sebastian Lăzăroiu, îl „justifica” la acel moment, juisând printr-o antiteză rămasă celebră prin absurditatea ei antidemocratică: „Ori Presa, ori Democraţia!”. Aşa că presa liberă a dispărut şi din mâinile ziariştilor, şi din mâinile mogulilor, cele două forme preexistente celei de astăzi, când, practic aproape nu mai există presă „mainstream” care să nu fie într-o formă de dependenţă de serviciile secrete.