La debut ar fi fost o problemă de supraviețuire și de conservare a speciei. Și animalele sunt zgârcite, în felul lor. Noi, românii, excelăm la capitolul „stocare”, de la alimente până la banii din saltea. În literatură, pacatul zgârceniei e tratat, îndeobște, ca o pepinieră a satirei.

E al doilea păcat capital, "zgârcenia", o caracteristică umană, înscrisă în genele unora? O primă surpriză pe care o are gânditorul imparţial, privind opinia iudeo-creştină despre avariţie, este că presupune o imposibilitate. Să zicem că în interiorul unei mulţimi de oameni fiecare om îşi dăruieşte posesiunea unui alt om. Dincolo de faptul că unul dupa altul vor fi avut o cantitate X de "lucruri", în cele din urmă grupul rămâne aidoma în ceea ce priveşte avutul. De ce-ai oferi, atunci, ce e al tău? Sună ca un slogan foarte bun: "Să îţi dai averea săracilor", urmărind posibilitatea ca unii, la rândul lor, deveniţi bogaţi, vor ajuta alţi săraci.

Psihiatrul Gabriel Diaconu explică: "Mesajul umanitar e cu atat mai interesant cu cât are şi-o ramificatie biologică. În orice comunitate, persoanele lipsite de posesiuni au o natalitate mai mare decât cei avuţi, ce vrea să zică pe undeva că pentru supravieţuirea speciei, deci şi a religiei acelei specii, e folositor să sărăceşti". Pe de altă parte, criticul literar Alex Ştefănescu spune că avariţia e, în literatură, ori obiect de satiră, ori tratată ca o zgârcenie a sentimentelor.

La început a fost frica de foame

Omul nu e nici pe departe singurul cărăuş de bunuri puse deoparte pentru vremuri grele. Sunt păsări care fac asta, uneori ca ritual de împerechere, alteori ca o evidenţă complexă a adaptării la mediu. Sunt mamifere care fac asta, veveriţa fiind un exemplu sugestiv.

"Sub presiunea unor factori externi care ameninţă reproducerea respectivei vietăţi, ea ajunge la limite greu de imaginat de stocare a unor obiecte, lucru care-ţi ridică o sprânceană vizavi de motorul comportamental din spatele unei astfel de atitudini. Omul, la rându-i, a început să păstreze obiecte din motive extrem de modeste, cum ar fi hrana care nu se găsea pretutindeni şi-atunci era simplu de cărat dintr-o parte în alta. Comunităţi mai mari au însemnat o varietate mai bună de depozitare şi, la fel cum şi în alte comunităţi primate o formă de prestigiu e asigurată şi de accesul rapid la hrană, adică supravieţuire şi reproducere şi omul cu hrana era mai dezirabil de către femeile disponibile", punctează psihotreapetul Diaconu, de la clinica Mindecare, din Bucureşti.

Stocarea ce dă fericire

Avariția a fost, evident, un atu pentru supravieţuire, dar şi pentru acea substanţă eterică, greu de definit, numită "fericire". Avem un creier care generează fericire pe stomacul plin, o adevarată narcoză plină de molecule de opiu, de zahăr, de adrenalină generate alimentaţie.

"Devreme ce astfel de substanţe există şi in lumea externă, recte mac sălbatic, fructe dulci si triptofan, adică hemoglobină, nu poţi decât suspiciona că mintea omului a învăţat să le fabrice de una singură ca un mod, pervers până la urmă, de a pune restul ansamblului să le caute cu predilecţie. Într-o formă foarte elaborată de reciprocitate socială, omul şi-a întărit legaturile sociale, în comunitate, oferind molecule de fericire, deci hrană, semenilor lui", e subtil psihiatrul.

Avariţia, definită de cler ca fiind un păcat

Au trecut câteva sute de mii de ani şi hrana rămâne principalul obiect pe care-l acumulăm în vieţile noastre. Apa consumată de un cetăţean din New York într-o zi ar fi suficientă să alimenteze o lună un intreg trib din Africa. Deşi cantităţile de alimente sunt îndestulatoare pentru cele şapte miliarde de suflete, foametea continuă să devasteze zone vaste.

"Intră în scenă opinia unui homo religiosus cum că avariţia e un păcat. O astfel de idee, când a răsărit, a inflamat sufletele unei mulţimi de zdrenţuiţi, muribunzi de foame, indiferent de sorgintea sărăciei lor. În India, în Rwanda, în Congo, în ultimii 150 de ani s-au petrecut masacre incredibile în numele unei astfel de idei care are la origine un instinct primar", atinge medicul un subiect sensibil. Dar peste asta care se suprapune dorinţa canibalica de-a-ţi însuşi un rol providenţial cu preţul îngurgitării "obiectului" mai bun, mai bogat, mai avut ca tine.

Zgârcenia, o asigurare anxioasă

Românii sunt o ţară care pe cât de mult disprețuiesc "bogaţia", atavism al propagandei comuniste, pe atât de mult s-a afundat, în libertate, în colecţionarism. Un studiu arată că aproape două treimi din venitul lunar al unui cetăţean merge în mâncare. Cu siguranţă faptul că venitul e mic e o variabilă ce moderează fracţia sugestiv de mare, dar şi acolo unde sunt suficienţi bani pentru un univers mai variat de investiţii, românul tot cumpără mult, prost, şi depozitează.

Gabriel Diaconu exlică de ce românii sunt zgârciţi: "Actul depozitării presupune o forma de anxietate, de paranoia. Atunci când integritatea bazinului genetic e compromisă, unele păsări ajung să colecteze obiecte excesiv, compulsiv, de multe ori cu utilitate redusă. Omul şi românul, în particular, e la fel. Contemplarea unui astfel de "beci" al firii conferă o reasigurare, o domolire a temerii că vine o zi de iad când nu vei mai avea cu ce".

Colecţionarii de bani

Un aspect particular îl are colecţionarismul la sărac. Ce poate pune deoparte un om care n-are nimic? E notoriu cazul cerşetorului găsit îngheţat în Bucureşti, care avea peste zece mii de lei cusuţi în căptuşeala hainei. Banii îi ţineau, la propriu, "de cald" şi-i asigurau o formă intimă de protecţie, una mai adâncă decât o bucată de pâine. Psihoterapeutul e amuzat: "Banul, în sine, e o bucată de hârtie, dar şi o formă de promisiune, e o cheie către sursa care l-a emis, anume că în schimbul luii vei primi ceva. Colecţionarii de bani nu au – posibil – încredere că vor primi ceva şi-atunci tot adună!".

Avariţia unui popor atât de "generos"

Puţini români par să aibă un plan bugetar sau alte strategii financiare decât "strânsul curelei". "Prin asta rămânem în acelaşi neolitic al minţii noastre unde, păcat sau nu, practicăm avariţia ca soluţie la limitele existenţei noastre. Este păcat, nu un păcat, cu atât mai mult cu cât în interiorul zgârceniei se ascunde fantezia unui popor generos, cu pâine şi sare. Ei bine, nu suntem, n-am fost niciodată şi șansele sunt că nu vom fi pentru o bună perioadă de timp, decât poate în interiorul unor comunităţi rurale, unde "darul" sub formă de hrană ajută la coeziunea oamenilor centraţi pe comunitate", e sceptic psifoterapeutul.

Cu alte cuvinte, e suficient să vezi zăpada de pe trotuarele marilor oraşe, e suficient să mergi la hypermarket sâmbăta, la ora de vârf, e suficient să îţi imaginezi conţinutul frigiderelor majorităţii oamenilor, ca să intuieşti minţi cuprinse, precum personaje din Ferma Animalelor a lui Orwell, de această frenezie a bogăţiei pe care ţi-o dă însăţi conştiinţa că undeva, înafara casei calde, cineva o duce mai rău decât tine. De la Hagi-Tudose la Harpagon, Alexei Karenin şi Charles Bovary "O primă remarcă: zgârciţii sunt pentru scriitori exclusiv obiect de satiră. De la Harpagon al lui Molière şi până la Hagi-Tudose al lui Delavrancea, toate personajele caracterizate prin avariţie au parte de o portretizare caricaturală. Niciun scriitor, din cei pe care i-am citit eu până acum, nu priveşte zgârcenia ca pe o infirmitate, ca pe o incapacitate de a trăi viaţa deplin", priveşte Alex Ştefănescu avariţia, din punctul de vedere al unui critic literar.

"Pe de altă parte, în afară de zgârcenia propriu-zisă, constând în păstrarea cu sfinţenie a bunurilor materiale şi în refuzul de a le consuma şi mai ales de a le dărui, mai există o zgârcenie în raport cu sentimentele. Un exemplu îl constituie bătrânul soţ al Annei Karenina, Alexei Karenin, care pentru nimic în lume nu ar face un gest de tandreţe în plus faţă de ceea ce îi cere convenţia socială", exemplifică literatul un alt tip al zgărceniei.

Alex Ştefănescu e şi mai direct: "Alt exemplu – Charles Bovary, spirit calculat şi prozaic, incapabil să dăruiască ceva din propria lui fiinţă pentru a-i bucura pe cei din jur. În mod inevitabil, soţia lui, Emma, simte nevoia să evadeze din cuşca zgârceniei lui sufleteşti. Descriind avariţia de acest fel, prozatorii renunţă la satiră şi devin gravi".

„Omul e singura creatură care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu cloceşte ouă, e prea slab să tragă singur plugul, nu fuge destul de repede să prindă iepurele. E stăpânul tuturor animalelor. Le pune la treabă, le dă înapoi puţinul suficient să nu le lase să moară de foame, iar restul îl păstrează pentru el" George Orwell, "Ferma Animalelor"