Unul dintre cele mai vechi, mai frumoase, mai odihnitoare şi, totodată, mai surrealiste parcuri din Paris, un loc trecut cu „must” pe harta tuturor traseelor turistice de pe Rive Droite. Care însă, nota bene, nu e ca trecerea volantă, aşezat pe strapontina „london-car”-ului decapotat, pe care scrie Paris Tour (în toate culorile şi grafiile posibile, numai să accepţi să dai 16 euro, ca să te cocoţi englezeşte!). Nu e nici una rapidă (hop-laaaa, am văzut şi s-a dus!…unde, dragă, unde, fir-ar, că n-am apucat?!…), de pildă, pe rue du Faubourg Saint-Honoré, ocazie cu care doamnele profund senzitive şi cu lingurica sensibilă pot efectua extragerea din rărunchii adipoşi a unui oftat prelung, fix în dreptul Palatului Elysées (cu gândul, fireşte, la „Manu”… e de la Emmanuel, nu de la he-hee-emmanuelle, „pour les connaisseurs”, să fie clar!!). Nu!

Buttes-Chaumont este cu parcare 24 h, e cu mers „à pied” până la pierderea suflului, e cu parcurs, cu târâş zdravăn, e cu urcat, cu coborât, cu stat, cu o-la-la!-t. Este ceva indefinibil, ca o poveste cu pierdere de cunoştinţă şi de vreme, care nici nu ştii când se prefiră printre minunile, parfumul, liniştea, surprizele şi aerul incredibil de natural, cu care te ademeneşte acest tărâm de tratament al depresiei şi ridurilor sufleteşti (ce apar, insidioase, de la o vârstă!).

E situat în nord-estul Parisului, ca un cioc de acvilă verde în mijlocul arondismentului 19, mărginit de patru străzi ce-i definesc forma: Manin, Botzaris, rue de Crimée şi, pe o scurtă bucată, avenue Simon Bolivar. Cu cele aproape 25 de hectare ale sale, este al cincilea „spaţiu verde” din Paris, după Bois de Vincennes, Bois de Boulogne, le Parc de la Villette şi Jardin de Tuileries. A fost inaugurat în 1867, ca una dintre numeroasele realizări urbane din timpul celui de-a Doilea Imperiu. Atunci, Împăratul Napoleon III decide să transforme fosta carieră de ghips „d’Amérique” într-un parc uriaş, însărcinându-l pe inginerul Jean-Charles Alphand să-şi dea măsura ingeniozităţii, fanteziei şi competenţei. Această „jardin à l’anglaise” cu de toate, imitând – acolo, în mijlocul Parisului – un peisaj de munte: stânci, lacuri, faleze alpine, torenţi, cascade, grote, poduri, belvedere, are o denivelare de 40 de metri, un lac de 1,5 ha, 12 ha de peluză, 6 ha de pădure, 1 ha de masiv stâncos şi 4,5 ha rezervate circulaţiei, totul într-un perimetru de 2.475 m. Centrul lacului este ocupat de o insulă cu o faleză de 30 de metri, pe care se află „templul lui Sybille”. Construit în 1869 de Gabriel Davioud şi inspirat de templul Vesta din Tivoli, el este, de fapt, o construcţie rotundă deschisă, având deasupra o cupolă cu decoraţiuni, sprijinită pe coloane înalte. Şi, în fine, de unde Parisul se vede ca-n palmă.

Ei bine, aici voiam să ajung. Şi am ajuns. În mijlocul acestui „templu”, se găseşte, cum ar veni „altarul”, din piatră, destul de înalt. Pe el, o zână cu părul de aur se rotea. Nu avea mai mult de 6 ani, era îmbrăcată într-o rochiţă lungă de tafta cu poalele în galben, platcă beumarin şi mânecuţe bufante bleu cu pete roşii. Şi, fără nici măcar o urmă de teamă, dansa. Urmărită de privirile amuzate ale mamei, mica prinţesă blondă cu zulufi chiar cânta singură şi dansa. Precum – mi-am amintit pe loc –  păpuşica aceea care iese din cutiuţa muzicală şi se învârte.

Am simţit acolo, într-o singură clipă, în atmosfera aceea de poveste ireală, de basm savuros, confortabil, tihnit – şi în locul acela fermecat, cu întreg Parisul la picioare – privind-o cu nesaţul memoriei pe acea minune blondă strălucind şi rotindu-se pe „scena” ce parcă plutea deasupra Oraşului Luminii, cu o mână ridicată, iar cu cealaltă ţinându-şi faldurile rochiţei, am simţit, aşadar, în clipa aceea unică de vrajă (ce greu mai poate fi repetată!), că magia există…

Trebuie doar să te întorci, când şi când, cu faţa spre ea.  

 

Te-ar putea interesa și: