Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > You’re gonna have to serve somebody. Scurt tratat imposibil de lung despre inevitabilitatea ideologică în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească
You’re gonna have to serve somebody. Scurt tratat imposibil de lung despre inevitabilitatea ideologică  în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

You’re gonna have to serve somebody. Scurt tratat imposibil de lung despre inevitabilitatea ideologică în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii 50-60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe

Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie a sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii 70 – 80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

Vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine

Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea”.

 

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți în tricolorul găurit precum pruncii cei proști de către Sergiu Nicolaescu et Co, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual…

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece: huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa, voi nu le respectați, omorîți negri și asupriți indienii, la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven, grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signaling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii 90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossen Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial (hoo, nu săriți să faceți spume sorosiste la gură; termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Einsenhower).

Și iac’așa a fost și 9/11.

Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptor și au copt și o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signaling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde. Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc. De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși. Și, pe măsură ce ne trece istoria pe sub nas, americani din ce în ce mai puțin interesați de Europa și mai preocupați de Marea Chinei de Sud. Drept pentru care hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazi… Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această propagandă necesară. Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea. Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signaling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari

Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile de master de control sfincsterian asupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei. Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre, nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă. Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signaling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul.

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie

De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se înșurubează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic. Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere – The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru

Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care s-a retras un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală.

E un joc în care toți pierdem. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee… Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea, ailaltă te jelește, ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald, uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere. Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don’t believe in Elvis

I don’t believe in Zimmerman

I don’t believe in Beatles

I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un actor zbîrcit și acru și cinic și genial. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellL? Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman.

But you’re gonna have to serve somebody, yes indeed

You’re gonna have to serve somebody

Well, it may be the devil or it may be the Lord

But you’re gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.