L-am văzut, și eu, pe președintele Dan, în ultimul interviu, cu acea încrâncenare a omului care nu mai explică nimic nimănui, dar continuă s-o facă — ca un reflex al vinovăției. În spatele cuvintelor lui despre anularea alegerilor și „responsabilitatea lui Călin Georgescu” se simte, mai mult decât o strategie politică, Se simte o spaimă.

Nu față de adevăr, ci față de tăcerea care vine după el. Pentru cine vorbește? Americanii știu deja totul, și nu din conferințele lui. Europenii au propriile rapoarte, scrise pe hârtie groasă, cu antet și parafă. Votanții lui Georgescu nu pot fi convinși, fiindcă pentru ei nu există argumente, ci doar convingeri.

Iar ceilalți, cei care cred că anularea a fost o lovitură de stat, n-au nevoie de explicații: au văzut destule în viață. Așa că rămâne el — vorbind singur, în golul care-l desparte de adevăr. Repetând, până la epuizare, aceleași justificări, ca un om care se întoarce obsesiv la locul crimei, sperând că poate, de data asta, scena va arăta altfel.

Că urmele vor dispărea, că sângele va fi doar o pată de lumină pe asfalt. Dar memoria nu se lasă ștearsă cu discursuri. Ea stă acolo, mută și fidelă, în spatele fiecărui cuvânt spus prea târziu. Și poate tocmai de asta, în vocea lui Nicușor Dan se simte, dincolo de aroganță și ironie, o neliniște de om descoperit.

Nu de lume, ci de sine. Nimic nu e mai tragic decât un vinovat care-și explică vina după ce toți ceilalți au încetat să-l mai asculte.