Liderii europeni insistă că politicile migratorii vor funcționa și că soluția pentru toate crizele continentului este o societate „multiculturală”.

Douglas Murray publică un editorial devastator la adresa politicilor pro-imigrație în Wall Street Journal, un ziar care până acum s-a arătat mai degrabă favorabil „diversității” și „multiculturalismului”.

În 2017, Europa este copleșită de incertitudini: crizele zonei euro, eternele probleme ale Uniunii Europene, alegerile naționale care seamănă cu nesfârșite episoade ale unui film de acțiune în care preocuparea principală este să te ferești de gloanțe.

Totuși, chiar și aceste evenimente sunt neînsemnate prin comparație cu profundele mișcări tectonice care se produc în subteranul vieții politice a continentului, pe care europenii - și aliații lor – le ignoră în mod periculos.

De-a lungul întregii crize a imigranților din acești ultimi ani, am călătorit de-a lungul și de-a latul continentului, din insulele unde sosesc imigranții până la instituțiile care îi încurajează să vină.

Timp de decenii, Europa i-a încurajat pe muncitorii imigranți, apoi pe familiile lor, să vină; însă, așa cum a recunoscut într-o bună zi cancelara germană Angela Merkel, nimeni nu se aștepta că vor rămâne.

Și totuși au rămas, în număr mereu mai mare, chiar și atunci când nu găseau de lucru. Trezindu-se și constatând rezultatele politicii lor, societățile europene s-au numit societăți „multiculturale”, chiar înainde de a-și pune întrebarea ce înseamnă asta. O societate multiculturală poate manifesta exigențe față de noii veniți? Sau asta înseamnă „rasism”?

Din deceniul 2000, imigrația legală și ilegală a fost reluată. Vasele pleacă cu regularitate din Turcia și Africa de Nord pentru a intra în Europa ilegal. Sirienii care fug de războiul civil s-au îndreptat spre continentul european, cărora în scurt timp li s-au adăugat indivizi din Africa Subsahariană, Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Extremul Orient.

Astăzi, imigrația nu mai ține prima pagină, dar continuă netulburată. Doar în perioada unui weekend, aproape 10.000 de persoane în medie ajung pe insulele de primire italiene. Unde merg ele? Ce așteaptă ele? Și ce așteptăm noi de la ele?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare și la altele este nevoie să ne punem întrebări mai aplicate. De ce Europa a apreciat că îi poate primi pe toți dezmoșteniții soartei din lume? De ce am decis că oricine din lume, fugind de război sau pur și simplu aflat în căutarea unei vieți mai bune, ar putea veni în Europa și să se simtă aici ca acasă?

Motivele se află într-o bună măsură în istoria noastră, mai ales în profunda vinovăție germană, care s-a răspândit în tot continentul și le-a afectat până și pe verii noști culturali din America și Australia.

Îmboldiți de indivizi care care ne doresc răul, am fost împinși să credem în ideea că suntem fără egal de vinovați, singurii pasibili de pedeapsă și singurii care suntem obligați să schimbăm societățile noastre în consecință.

Există de asemenea în Europa și ceea ce numesc un sentiment de scârbă dimpreună cu ideea că istoria a obosit: că am încercat religia, toate formele imaginabile de organizare politică și că toate abordările, una după alta, ne-au dus la catastrofă.

Dacă compromitem orice idee atingem, este același lucru dacă schimbăm sau luăm o pauză.

Se spune adesea că societățile noastre sunt vechi, cu o populație îmbătrânită, ceea ce ar face să avem nevoie de imigranți. Când astfel de teorii sunt contestate (de exemplu, sugerând că viitoarea generație de mână de lucru din Germania ar trebui mai degrabă să fie formată din șomeri greci decât din eritreeni) ni se răspunde că avem nevoie de muncitori cu mai puțină calificare, care nu vorbesc limba noastră, deoarece aceasta face Europa mai interesantă din punct de vedere „cultural”. Pare că există o mare gaură în inima culturii lui Dante, Bach sau Wren.

Dacă arăți inconvenientele unei asemenea abordări (în particular, că mai multă imigrație provenind din țările musulmane provoacă multe probleme, inclusiv terorism) ți se răspunde cu explicația supremă: ce contează, globalizarea face acest lucru inevitabil și oricum nu poate fi oprită.

Toate aceste instincte țin de sinucidere. Ele corespund autodistrugerii unei culturi și unui continent. Discuțiile mele cu decidenții și politicienii europeni au arătat acest lucru cât se poate de clar. Îmi spun cu patimă: „Trebuie să meargă!”

Eu însă susțin că, cu o schimbare de populație de acest fel și în acest ritm, lucrurile riscă să nu funcționeze câtuși de puțin.

Totuși este posibil ca populațiile să nu urmeze instinctele șefilor lor. Anul acesta, un sondaj privind atitudinile europenilor a adresat cetățenilor din zece țări o întrebare dificilă: consideră că trebuie să existe mai multă populație musulmană în țările lor? Majoritatea respondenților din 8 din cele 10 țări, inclusiv Franța și Germania, spun că nu mai doresc imigranți musulmani.

De mai multe decenii, Europa a depus un efort grăbit de a se redefini. În timp ce lumea intra aici, am adoptat „diversitatea”. În timp ce terorismul se dezvolta și soseau și mai mulți imigranți, opinia publică a început să se înăsprească.

Astăzi, „mai multp diversitate” rămâne strigătul de îndemn al elitelor, care insistă să pretindă că motivul pentru care oamenii nu se iubesc suficient este că nu sunt destul de mulți.

Politicile migratorii ale elitelor politice și ale altor elite din Europa te fac să le consideri sinucigașe. Va fi interesant de observat, în anii vitori, dacă populațiile li se alătură în acest demers. Eu nu aș paria pe asta.